Înjurătura la români

Modul de a înjura al popoarelor nu e lipsit de importanţă etnologică, deoarece adesea în acele expansiuni prea libere se manifestă temperamentul particular, pornirile caracteristice ale omului din popor.

La noi, ca la unguri şi la popoarele balcanice, nimic n-a fost cruţat de profanare: chiar vorbele cele mai sfinte se asociază, în gura românului, cu expresiile cele mai triviale şi mai obscene. Crucea, legea, Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, sfinţii etc., nimic nu scapă de batjocură şi de hulă.

Această ciudată particularitate o constata, deja la 1646 pentru Moldova călugărul minorit Bandinus, iar Sulzer o relevează pentru Muntenia, observând cu oarecare exagerare (II, 356): „În privinţa înjurăturilor, muntenii întrec pe toate neamurile de sub soare, afară de italieni. Vorbele murdare sunt deopotrivă familiare celui mai mic băiat de ţăran ca primului boier şi chiar cocoanei sale şi, precum e obiceiul şi aiurea la oamenii fără educaţie, chiar în societate cu damele dânşii îşi exersează spiritul cu jocurile de cuvinte cele mai necuviincioase, făcând să alterneze murdăriile cele mai mari cu înjurăturile cele mai triviale. Spre a înjura mai energic şi cu unele adaose, se servesc de verbul latin favorit... care sună aproape ca în italieneşte. Cu această vorbă obscenă nu se cruţă nimic din ceea ce înjuratul ţine de bun şi venerabil în sine: crucea lui, pomana lui, legea lui, sufletul lui, mama lui... Şi pentru ca această nostimă vorbă să nu facă prea puţin efect, nu lipsesc a o repeta la sfârşitul înjurăturii şi rostesc această repetiţie cu o voce trăgănată şi fină de falset".

Pornirea la înjurături obscene şi execrabile e comună întregului Orient şi ea pare a veni de la turci, la care surugii sunt deprinşi a adresa vitelor aceleaşi obscenităţi ca şi la noi. Cea mai comună dintr-însele, înjurătura turcească prin excelenţă, este „sictir” („hai sictir!, a da cu sictir"), care, pierzându-şi trivialitatea primitivă, a ajuns să fie rostită în împrejurările cele mai neînsemnate, ca maghiarul „bassama” (baszoma) şi înjurătura corespunzătoare românească. Formula completă, care revine adesea când e vorba de turci, sună anasyni sictim (corespunzând rus. „ibi tfoi mati!”) litt. mama lui!, sau avradini sictim! cu acelaşi sens (Cf. anasyny, mater ejus (d. ana „mama”) şi avradyny, femina ejus (d. avrad „târfă”: ar. avret „parties secrètes du corps”).

Iată câteva exemple :

Dionisie, 222: Turcii, dacă au văzut că le mănâncă copiii şi fetele calmucii, i-au cuprins mirare de au fost zicând anasini sictim! ce lighioane de oameni au adus ghiaur muscal să ne mănânce copiii! Hristache(1818) : De nimeni nu vrea să ştie, de avrad şi de anasîna... Aricescu I, 42: Turcii nu-l ajunseră să-l taie şi clătinau din cap zicând: avradini sictim! cu puştile. Delavrancea, Sultănica, 205 : ienicerii prind pe Miu de ceafă: bre, ghiaur, anasîna sictir! Teodorescu, 121 (Jocul păpuşilor) : [Bragagiul] Bre, avradini sictir, ghiaur! 129 : [Muscalul vede pe turc] Tureski, ibi tfoi ...! [Turcul] Anasini sictim, ghiaur!

Alte înjurături sunt: (bărbăteşti) codoş, pezevenghi, puşchi; (femeiesc): codoaşcă, magmuză, paciaură. Calităţile nefavorabile denotă mai întâi defecte fizice: bondoc, chel, chior, ciolac, dizman, peltic, pipiriu, sacat, şaşiu, zaif.

Apoi poreclele: babalâc, balcâz, bursuc, dalcauc, gianabet, lichea, tălăşman, tembel ... precum şi o serie de noţiuni relative la prostie: budulac, mangafa, zevzec; la deşteptăciune: chiolhaniu, ciapcan, dahiu, ischiuzar, mehenghiu, pişicher, şiret, telpiz; la beţie: mahmur, tiriachiu, turlac; la o stare posomorâtă: matuf, sanchiu, ursuz; la rea voinţă: avan, duşman, hain; la fanfaronadă: farfara, fudul, palavragiu; şi la vagabondaj: derbedeu, dulandragiu, haidamac, haimana, iabangiu, telălău, zamparagiu.

Calităţile favorabile sunt reprezentate în foarte mic număr: chiabur, cilibiu, deliu, ogurliu, sadea... În fine, următoarele care derivă de la nume proprii: agiamiu (litt. persan), arnăut (grâu), cârjaliu, ciufut (litt. evreu), ciutac (litt. turc dobrogean) etc.

Lazăr Şăineanu