Valahia

 Volcii sau volcae sunt un grup de popoare menţionate pentru prima dată în anul 69 î.Ch. de Cicero, în discursul său „Pro Fonteio”. Titus Livius, de asemenea, îi menționează în lucrarea sa „Ab Urbe Condita” în legătură cu Hannibal care-i întâlneşte în 218 î.Ch. pe ambele părți ale Rhône-ului. Apoi, Iulius Cezar, citându-l pe Eratostene, îi localizează pe volcii tectosagi în pădurea hercyniană ceea ce îl face să presupună că vin din regiunea Narbonne din Galia. Presupunerea s-a dovedit eronată, deoarece este mult mai probabil ca sudul Germaniei sa fie patria volcilor și unde, de altfel, germanii i-au şi întâlnit pentru prima dată. Schimburile importante dintre germani și volci ar fi dus la un împrumut lexical: cuvântul germanic wahl care desemnează oamenii de limbă celtică și prin extensie, de limbă romanică ar veni de la numele acestui popor.

Unii istorici susțin că volcii și tectosagii (numiţi separat de Cezar) au fost inițial triburi distincte. Ei ar fi alcătuit unul dintre noile grupuri etnice formate în timpul expansiunii militare celtice din sec. III î.Hr. pornind de la diverse grupuri migratoare situate în afara sistemului tribal.

Atunci când scriitorii antici plasau sosirea în Cispadana (Italia) a boii-lor transalpini în sec. V î.Ch., partea defrişată și cultivată din pădurea hercyniană (corespunzând aproximativ Boemiei actuale) pare să fi fost golită de foștii săi locuitori. (În limba germană, termenul de boier sau boer în olandeză are sensul de „țăran” sau „agricultor”. Numele Boemiei vine de la boio și proto-germanicul haimaz – „acasă” și ar însemna, prin urmare, „casa boii-lor”). S-au stabilit acolo în principal grupurile din platoul elvețian. O nouă entitate etnică s-a format treptat în Boemia și Moravia, fapt care poate fi atribuit volcilor tectosagi. În 278 î.Ch., un grup de celți desprins din ramura principală au trecut în Balcani și, sub două căpetenii, Leonnorius și Lutarius, au ajuns în Asia Mică (277 î.Hr.), înfiinţând un stat celtic care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Galatia (de la care pare a proveni şi numele oraşului Galaţi de azi). O altă ramură, în jurul anilor 270/260 i.Ch. în Narbonne, Galia, atras de mercenariatul în serviciul cartaginezilor și romanilor, s-au împărţit în două, o parte volcii tectosagi cu capitala la Tolosa (Toulouse), iar ceilalţi, volcii arecomici în regiunea Nemausus (Nîmes) cu râul Hérault ca graniță între cele două triburi.

Etimologia volcae nu este stabilită cu certitudine. Pierre-Yves Lambert oferă câteva ipoteze: ori echivalentul germanicului folkam (folk în engleză şi Volk în germană), însemnând „triburi” sau „popoare”, ori echivalentul grec λύκος „lup”, ori o formă derivată din numele de „Falcon”, care ar avea la origine galicul gwalch – „șoim”.

Istoricii consideră „Romania populară” (nu România) o comunitate latină rămasă fără acoperire politică după retragerea legiunilor romane din faţa germanilor. Comunităţi latinofone au fost multe de la Marea Nordului (Insula Walcheren în Țările de Jos) și Marea Neagră („ţările valahe” romanofone), trecând prin Ardeni („wallonii”), Vosgi și Alsacia („welche”) și Jura elvețiană („Welsches”), Alpii Bavarezi („Walchenthal”, „Walchengau”, „Walchensee”), Carpați („Valahia moravă” în Moravia cehă şi „Vlachfölds” în Ungaria), munții Dinarici („Romania Planina”, „Vlašina”, „Vlašic” în Bosnia, „Stari Vlah” în Serbia) și Munții Balcani („Vlahina”, „Vlashina”, „Vlachoklissoura”), dar şi Vlașca, Vlăsia, Vlăhița etc. Locuitorii acestor Valahii se numesc ei înșiși români, romanşi, ladini, friulani, istriani, dinari, armâni, aromâni, cipani, grămușteni, fărșeroți, rămăni, rumâni. Aromâni şi rumâni au înlocuit numele anterioare de vlahi, termen devenit arhaic.

„Valahiile” sunt menționate în sursele vechi astfel:

• Valahia Albă - în Moesia secolului al șaptelea;

• Valahia Neagră sau Morlahia (Mavro-vlahi) - în Dalmația, în sec. VIII;

• Valahia Mare („Megali Valacheia”) în Macedonia și Thessalia secolului al nouălea;

• Regnum Bulgarorum et Valachorum („Regatul bulgarilor și vlahilor” numit şi „al doilea regat bulgar” de către istoricii moderni) în sudul României și actuala Bulgarie – sec. XII-XIII;

• Principatul Transilvaniei sau „Valahia interioară”, în sec. XII;

• Principatul Țării Românești sau „Ugro-Valahia”, în sec. XIV;

• Principatul Moldovei sau „Bogdano-Valahia” din secolul XIV, care a fuzionat cu principatul Țării Românești, pentru a forma Principatele Române în 1859.

Cuvântul walach provine de la germanicul wahl care înseamnă „vorbitor de limba celtică sau latină” și care vine de la numele tribului celtic al volcilor. Walach înseamnă, de asemenea, celții: Welsh-ii anglo-saxonilor şi Walhs-ii francilor. „W” german oferă un „G” dur în limba franceză: „welsh” „a dat” „gali” (Țara Galilor) şi „walh” – Galia. Patronimul de origine flamandă De Gaulle înseamnă „non-germanic” (potrivit R. Rohlfs). Acest cuvânt a dat, de asemenea, cuvintele „Wallon” şi „Walonia”, unde regiunea (Valonia) a fost unul dintre teritoriile de frontieră între celți și germani.

Istoria termenului de valah începe cu cuvântul gotic „wahl” care în limbile germanice mai înseamnă şi „non-germanic”. „Wahl” însuşi are același substrat lexical ca şi volcii, nume folosit pentru a desemna două populații diferite ale antichității: celţii în Galia şi italicii în Latium. Din „wahl” derivă Wales, Walcheren, Walchen, Welschen, Walachen în germană, vlachs sau wallachians în engleză, oláhok sau vlachok în maghiară, vlahoi în greaca modernă​​ și iflaklar în turcă.

Prima formă scrisă a acestui cuvânt a fost în scrierile istoricului bizantin Kedrenos la mijlocul secolului al XI-lea. În Evul Mediu cuvântul ia forme diferite în limbi occidentale: velaci sau valacchi (italiană), valaques (franceză), velascos (spaniolă), dar şi în variante grecești (moshovlahoi, koutsovlahoi sau mavrovlahoi sau „morlaci”, tsintsaroi etc.).

Termenul de valah este la origine un exonim. Îl regăsim, de asemenea, în literatura de specialitate etnografică și lingvistică, desemnându-i pe aromâni, istrieni, istro-romani, istro-români, megleno-romani, megleno-români sau megleniotes. Au existat evoluții începând cu secolul XX:

•  Majoritatea aromânilor din Grecia utilizează în limba greacă, mai curând Βλάχοι („Vlachoi” vlahi), decât Αρμάνοι („Armanoi”- Aromâni) şi sunt susținători ai apartenenței la „comunitatea națională elenistică” (Ελληνικη εθνικη κοινονια); o minoritate filoromână sau filo-latină, dar, de asemenea, anti-greacă, îşi atribuie alte identități, fie ca armânji („aromâni”) sau ca makedorromânji („macedoromâni”), derivate din porecla dată de obicei aromânilor din România. Cei mai extremişti dintre aceştia se reclamă ca fiind coborâtori direcţi din macedonenii antici;

•  o minoritate română trăieşte în Serbia în Timočka Krajina (Valea Timocului). Deși ei vorbesc un dialect al limbii române, aceştia îşi zic în principal vlahi. În recensămintele din fosta Iugoslavie, aromânii din Macedonia și românii din Serbia sunt clasificaţi ca vlahi;

•  megleno-românii sunt singurul grup care a folosit doar termenul de valah (vlaşi) pentru a se  auto-desemna.