Articoli nepoliticoși - Proză politică, proză limbistică

 Sunt persoane — singulare sau colective — care-s inamici comuni tuturor partidelor şi tuturor guvernelor, mai ales când acele partide sunt personale şi nu de principii. Partide personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva nou? Ionescu  şi cu Ion Ghica şi-au dat mâna... Cum se poate, dar, principii aşa de diferite? Iată ce va să zică partide personale. Partide de oameni fără caracter... politic, oameni pe care nu poţi conta, factori cu care nu poţi calcula.

Ce va să zică caracter? Un om cu principii bune ori rele, totuna, pe care cunoscându-le însă să ştii sigur şi tare că poţi proroci cu sfinţenie cum că în împrejurarea cutare şi cutare, omul nostru se va purta aşa şi aşa, dar în fine, numai aşa şi nu altfel. De se poartă altfel, chiar de s-ar purta bine, totuşi nu mai [e] cu caracter, ci fără. În fine omul a cărui fapte sînt dictate de principii bune ori rele, salutarii ori pernicioase, e om de caracter, iar omul care lucrează sub impresiunile momentului, fără ca prin faptele lui să se ţese firul cel roşu al principiilor, e om fără caracter, e un factor cu care nu poţi calcula, e un individ de care nu poţi şti cum se va purta anume în împrejurarea cutare sau cutare.

Un ministru, fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are [la] dispoziţiune alţi factori cu care să calculeze decât astfel de oameni. Azi omul meu e de-un principiu, mâine bagi de seamă că s-a schimbat. Azi roşu, mâine alb, azi alb, mâine negru, azi Rada, mâine Neaga — ba încă cu toate astea pretinde să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i, mă! Grozavu-i mă! Uite mă ! etc. Iata ce vor să zică partidele-n România — pardon! partidele personale — cine-ar putea presupune aşa ceva despre onorabilele partide din România şi mai cu seamă încă de toate, fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune...

Inamicul comun al acestor donquixonade e aşa numitul simţ comun. Ce principiu, domnule — îmi zicea un biet mitocan robust şi roşu la faţă — ce principiu şi libertate... Nu vezi că toţi umblă după chivirniseală. După chivirniseală. Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice, căci în urma urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru... chivirniseală.

Dar acuşi mă pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică. D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi naţiunea! Naţiunea! Ho, ho! Naţiunea, va să zică. Un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din ele cu naţiunea. „Suntem naţiunea... nu mai sunt partide-n ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!” Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.

Ba nu, domnişorilor, nu sunteţi dv. naţiunea,  nici unii, nici alţii, nici măcar toţi la un loc, nici măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci de secole: naţiunea. Dar dv. sînteţi consecvenţi. Aţi zis că sunteţi naţiunea şi vi se pare că o şi sunteţi — sau cel puţin faceţi ca şi cînd o aţi fi — îngrijiţi adică pentru dv. şi — mărire cerului — numai pentru dv. Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorului nu-i testaţi nici ştiinţa, nici limba, nici ţara, ci numai corupţiunea dv. cea mare şi partidele dv. cele fără de caracter. Mâncaţi venitul ţării, a trei generaţiuni viitoare, căci mâncaţi pe datorie pâinea copiilor, nepoţilor şi-a strănepoţilor dv. Tot luxul ce-l faceţi azi, poimîine la ei va fi mizerie. Dar finanţele ţării se ruină. Ce vă pasă, voi sunteţi naţiunea... cu moartea voastră a murit şi naţiunea, vorba ţiganului: ce-mi pasă mie că trăieşte toată lumea, daca mor eu. Dac-am murit eu, toată lumea a murit. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, gaură lângă gaură, până ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare. Aviz onor. ministerului de ga ... de finanţe! Aviz mandatarilor ţării!

Trei moduri sunt de-a rezolva o chestiune.

Cel întâi e că vezi lucrurile, surâzi amar, te îndoieşti... dar stai la îndoială şi nu mergi mai departe. Scepticism.

Cel de-al doilea e că vezi răul, îţi sfărmi capăţâna de-i afli cauzele, calculezi cu cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îţi scurtezi din plapumă binişor şi te-ntinzi numai pe cât ţi-ai scurtat-o... devii onest şi econom. Pozitivism!

Al treilea e că: văzînd răul, surâzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e bogată, ţara va plăti... Timpul va şterge şi urmele. Optimism!

Să analizăm toate aceste trei moduri in rebus. Cel dintâi şi cel de al treilea sunt cele obișnuite în România, cel de al doilea e cel obișnuit prin alte locuri ale lumii, mai cuminţi. Atât scepticul cât şi optimistul se opresc la îndoiala însăşi şi nu merg mai departe. Unul ştie răul şi caută lângă el, altul îl ştie şi sare cu ochii închişi peste el. Dar nevrând a şti de rău şi ignorându-l, el totuşi există. El ar exista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar exista şi, ca tot ce-i rău, ar creşte şi s-ar mări progresiv până ce s-ar fini cu ruina statului român. Să ne explicăm.

Azi sînt în România atâţia amploiaţi încât ai putea să umpli cu ei două generaţiuni, nu una. Jumătate din aceşti oameni care zgârie la hârtie ar putea să zgârie brânză şi să cântărească la măsline ori să facă cizme şi haine. Câte braţe s-au luat meseriei, câte comerţului, ba cine ştie câte artei şi literaturii! Daca Gr. Alexandrescu n-ar fi fost toată viaţa lui amploiat ar fi devenit unul din cei întâi literaţi ai Orientului. Ci aşa: toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rîndul lor, toate partidele nu sunt decât amploiaţi; pe de-o parte cei activi, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă o numesc cu toţii presă. Ce fizionomie are drăguţa ceea de presă, despre aceea cititorul va fi avut bunăvoinţa de-a se informa din articolul meu intitulat „Limba în ziarele din România liberă”.

 Încă un rău au oamenii din România: înainte voia fiecare să fie domn, azi vrea fiecare să fie ministru. De nu fiecare, totuşi aş vrea să am atâtea monede de-un ban pe câţi i-am surprins cu vorba asta asupra visurilor lor celor mai fericite.

Mihai Eminescu