Voalul musulman, de la mitul modern la realitate

  Se vorbeşte des în media despre burka/burqa şi despre voalul cu care femeia musulmană îşi acoperă capul, în general, dar din păcate, doar superficial şi deseori inexact. De exemplu, se fac referiri la voal ca fiind un accesoriu exclusiv feminin, dar el este prezent şi la bărbaţi, în majoritatea ţărilor musulmane. Pentru o mai bună înţelegere a rostului său, să luăm în discuţie cele două mari categorii de purtători de voal, femeile şi bărbaţii lumii musulmane, analizând cele două influenţe ale sale, religia şi tradiţia.

Islamul a „moştenit” voalul, ca şi creştinii, de la precursorul lor religios, Torah sau Vechiul Testament şi era un accesoriu exclusiv feminin. În Coran nu există obligativitatea purtării voalului în permanenţă, ca de altfel şi la creştini. Sf. Apostol Pavel vorbea despre asta spunând că „orice femeie care se roagă sau proorocește cu capul dezvelit îşi necinstește capul ei”, în timp ce Coranul recomandă ca femeia „să-şi pună văluri peste piept, să nu-şi descopere frumuseţea decât bărbaţilor lor, ori taţilor lor, ori taţilor bărbaţilor lor... şi să nu bată din picioare, ca să se ştie ce ascund din frumuseţea lor”. Observăm că în Coran recomandarea nu se referă la cap, păr etc., ci la acele părţi ale corpului femeii ce pot fi o ispită pentru bărbaţi. Se spune chiar că Aïcha, a treia soţie a Profetului nu purta voal, ceea ce i-a surprins pe bătrâni, dar Mohamed le-a spus că asta este decizia ei, iar el nu are voie să se amestece.

Aşa cum era de aşteptat, lumea musulmană, în special cea arabo-musulmană, a privit diferit portul voalului, ceea ce a şi determinat diferenţierea lui, în funcţie de ţară, tradiţii şi percepţie religioasă, dar şi numele pe care acesta îl poartă. Că se numeşte burka/burqa, hijab sau niqab, voalul acoperă parţial, cvasi-total sau chiar complet faţa şi părul. Burqa este ca o vizieră ce ascunde absolut tot, niqab-ul lasă doar ochii la vedere, în timp ce hijab-ul descoperă toată faţa, acoperind doar părul. Contrar opiniei generale, femeia musulmană nu este deloc obligată să poarte voal, ci asta este exclusiv decizia ei. Am întâlnit familii arabe unde bărbatul nu dorea ca soţia lui să poarte voal, considerând că asta e învechit, dar când ea a luat decizia să-şi acopere capul, soţul a trebuit să accepte.

Dar voalul nu este un accesoriu exclusiv feminin, aşa cum spuneam. Bărbaţii, la rândul lor, poartă voal, chiar dacă el nu are aceeaşi semnificaţie ca în cazul femeilor. Pe alocuri, voalul suferă o transformare şi este înlocuit de turban. Şi în cazul lor, tradiţia şi necesitatea de multe ori, au dus la adoptarea tacită a unui adevărat „cod al voalului” ce nu poate fi încălcat. De exemplu, un superior îşi va lăsa faţa la vedere când este în prezenţa unui inferior, dar aceluiaşi i se vor vedea doar ochii dacă merge la un altul, superior lui. Între cei de acelaşi rang, voalul se poartă relativ neglijent, acoperind parţial faţa, dar lăsând totuşi cea mai mare parte a ei, la vedere. Politeţea, complet diferită de ceea ce înseamnă la noi conceptul, obligă tribul la un anumit comportament, pe care nimeni nu se gândeşte să-l încalce şi la fel se întâmplă şi cu voalul bărbătesc. Singura excepţie de la regulă, când voalul acoperă complet faţa fără semnificaţii sociale, este atunci când bărbaţii călătoresc prin deşert şi au parte de o furtună de nisip. În rest, excepţiile nu sunt admise, nici chiar nobililor, în accepţia arabă a termenului. În legătură cu asta, aş observa că teroriştii de la ISIS, care poartă acel voal negru ce le lasa descoperiţi doar ochii, încalcă grav „codul voalului”, folosind acoperământul capului ca nişte tâlhari mascaţi, ceea ce şi sunt de fapt, indivizi rupţi de tradiţia arabă şi tribală a lumii arabo-musulmane.

Read more

Scrisorile anonime

 Este  aproape  imposibil, crez eu, să se găsească un român, indiferent de sex, care să nu fi scris - chiar dacă nu ştie să scrie – care să nu fi primit sau despre care să nu se fi scris măcar o scrisoare anonimă. Scrisoarea anonimă este unul din semnele caracteristice ale societăţii româneşti. Românul începe să scrie şi să primească scrisori anonime din cea mai crudă vârsta. Foarte puţine scrisori anonime au caracter ostil. Câteva cuvinte despre aceste foarte puţine. Când un om vrea să-şi verse focul necazului asupra cuiva spunându-i lucruri foarte  neplăcute fără nici o teamă de neplăcuta urmare, îi scrie o scrisoare anonimă injurioasă. Astfel face gugumanul care nu admite vederile unui publicist sau invidiosul care ofticează de succesele omului cu un nume public; astfel face secul căruia o femeie îi nesocoteşte curtea nesărată; astfel face femeia geloasă de triumful alteia. Întotdeauna scrisoarea anonimă injurioasă este opera unui neputincios laş: femeia bătrână şi slută care găseşte voluptate în a scoate ochii portretului unei femei tinere şi graţioase crezând că aruncă un farmec, o piază rea cu urmări fatale pentru ochii cei frumoşi.

Dar încă o dată, scrisorile de-a dreptul ostile adresantului sunt foarte puţine. În genere scrisorile anonime sunt inspirate de un cald interes ce-l poartă autorul discret pentru adresant. Ele sunt foarte rar pur şi simplu nesemnate. În imensa majoritate a cazurilor, scrisorile anonime sunt iscălite cu nume închipuite câteodată, mult mai des cu: „un amic”, „un om care ţine la d-ta”, „un binevoitor”, „o  veche cunoştinţă”, „un tată de familie”, „un cetăţean mâhnit de câte vede”, „un sincer liberal”, „un nestrămutat conservator”, „un roman neaoş”, ș.c.l., ș.c.l.

Cu cât o persoană are o situaţie mai înaltă în societate, sau cu cât atârnă mai multe interese ale altora  de la opinia şi sentimentele acelei persoane, cu atât este mai des şi mai stăruitor onorată cu scrisori anonime. De exemplu, cei ce se bucură mai mult de aşa onoare sunt miniştrii, directorii generali ai marilor administraţiuni şi ai marilor gazete, mitropoliţii şi episcopii, generalii, inspectorii superiori, primarii, soacrele fidanţaţilor şi fidanţatelor ș.c.l., ș.c.l.

Scrisoarea anonimă are o putere magică, formidabilă. Interesează, captivează, subjugă, ameţeşte, orbeşte şi stăpâneşte cu cea mai neînfrânată, cu cea mai diabolică tiranie. Cine poate avea tăria să arunce o scrisoare anonimă şi să rămână cu sufletul şi cu mintea nealterate de atingerea ei?

Dar ministrul află că unul din cei mai fervenţi partizani ai lui, din Cameră sau din Senat, îl sapă; că unul din cei mai importanţi impiegaţi ai departamentului său este un gheşeftar, care poate, din moment în moment, să-l expună la grea răspundere, să-l compromită. „Un binevoitor” îi atrage toată atenţia şi el să nu-i acorde nici o atenţie? Un director general al cutării mari administraţiuni află că inginerul cutare fură de la materiale, încarcă foile de plată cu nume de lucrători fictive, ori este de-a-dreptul tovarăş cu întreprinzătorul unei imense lucrări publice. S-ar putea să rămână directorul general indiferent? Când află generalul de brigadă, de la un „admirator al bravei armate române”, ca d. căpitan cutare a omorât un sergent-major, fiindcă acesta a refuzat să împuşte pe un soldat bacalaureat pe care-l bănuia că-l curtează ș.c.l., ș.c.l, - se poate să nu se altereze până în suflet d. general? Se poate mitropolitul sau episcopul să nu sară în sus când un „adevărat ortodox” îi spune cu lacrimi de mâhnită evlavie că popa din mahalaua cutare umblă beat şi face liturghia cu bragă?

Soacra, în ajun de a se despărţi de copila ei, spre a o da în braţele unui necunoscut, care i-a întors capul bietului înger nevinovat, se poate să dea din umeri când „un tată de familie, vechi prieten al răposatului, onorabilului şi mult regretatului vostru soţ”, se grăbeşte a-i spune, „cât mai e timp ca să se evite o mare nenorocire”, că viitorul ei ginere este cartofor, beţiv şi altceva, că are două ţiitoare în două mahalale deosebite şi că cu ştirea lor se însoară ca să scape de mizerie şi să aibă cu ce le întreţine mai departe din venitul zestrei? Câte majorităţi parlamentare slăbite, câte cariere publice zdruncinate, câte prieteşuguri sfărâmate, câte logodne stricate din cauza minunatei scrisori anonime! O! Neînţeleasă şi nelimitată putere! cum stăpâneşti tu minţile noastre!

Eram odinioară revizor şcolar. Întorcându-mă de la revizie, aflu acasă printre alte scrisori una iscălită tot de „un tată de  familie”. Ce-mi spunea onorabilul tată de familie? Îmi atrăgea serioasă atenţie asupra purtărilor învăţătorului de la şcoala mixtă din satul cutare. Pe  scurt: beţiv, nu da pe la şcoală cu anii, se ocupa cu cultivarea unei moşioare şi da bani cu camătă pe la nenorociţii consăteni. Când merge din joi în paşti la şcoală, bate pe copii de-i umple de sânge; pe unul l-a bătut până i-a venit copilului boala rea. În fine, există bănuieli că o elevă de 11 ani, o nenorocită fetiţă a unei biete văduve ș.c.l., ș.c.l. N-apucasem să termin interesanta scrisoare şi primesc un ordin de la Ministerul Şcoalelor, prin care mi se spune că imediat să fac cercetare la faţa locului asupra învăţătorului aceluia, în privinţa purtărilor căruia s-a primit şi la minister o scrisoare anonimă identică, cu însemnarea că „s-a trimes una asemenea şi revizorului, dar că revizorul protejează pe învăţătorul cămătar şi nu vrea să meargă a cerceta, deşi a primit scrisoarea de vreo zece zile”.

A doua zi după amiazi, pe o vreme de toamnă foarte aspră am plecat cu căruţa să calc fără veste pe monstrul acela. Am ajuns plouat şi îngheţat la şcoală, unde am găsit ce se găseşte la o şcoală de sat - mizerie, neagră mizerie, mizeria română! Ce am constatat? eşti nerăbdător să ştii, fireşte. Iată. Învăţătorul era plătit de comună cu 20 de lei pe lună, dar nu luase leafa de aproape un an. Era văduv cu doi copii mititei. Amândoi zăceau de febră tifoidă în aceeaşi odăiţă unde dormea şi tatăl. El trăia din pomana arendaşului, un evreu care-i trimitea din când în când mălai şi uneori fasole şi brânză. Cât despre eleva de 11 ani, nenorocita copilă a bietei văduve, acea elevă nu se ştia să fi existat în comună, pentru simplul motiv că nici biata văduvă, mama ei nu existase vreodată. L-am întrebat pe nenorocitul cine poate fi „tatăl de familie”, autorul scrisorii anonime. Îl ştia: era băiatul popii, un flăcău de vreo douăzeci şi unu de ani; vrea să fie el învăţător acolo ca să scape de armată.

Trebuia să mă-nvăţ minte - nu-i aşa? să nu mai alerg gâfâind prin zloată la porunca unei scrisori anonime. Aş! Nu ştiu dacă, fiind revizor, am făcut altă treabă decât să dau credincios urmare la scrisori anonime şi, se-nţelege, cu acelaşi rezultat ca şi întâia oară.

Aşa e cine are un cerc oarecare de autoritate: cine, prin opinia şi sentimentele lui, poate ocroti sau primejdui interesele altcuiva, este supusul ascultător al scrisorii anonime. Dar asta nu va să zică, fireşte, că numai înalţii demnitari şi soacrele se bucură de scrisorile anonime. Oricât de infimă şi umilă, o creatură umană trebuie să aibă cercul ei cât de meschin de protecţiune.

Un cerşetor schilod şi orb sta la o răspântie, trăind din resturile ce i se acorda de la bucătăria unei bogate case vecine. Are acel schilod nenorocit, poate oare avea un cerc în care să-şi exercite şi el protecţiunea? Da, poate avea. Alături de el s-a lipit un câine jigărit, care aşteaptă hrana de la pomana lui, resturile din resturi. Orbul primeşte o scrisoare anonimă şi mă roagă să i-o citesc: „Nenorocitule! javra pe care o protejezi, rupându-ţi de la gură bucăţica pentru ea, nu ştii câte bucăţele îţi fură din strachină câtă vreme îţi faci cruce şi zici bogdaproste! Un binevoitor care te compătimeşte”. Dumnezeule! zic eu, cine să fie câinele „binevoitor”?

de I. L. Caragiale

(1901)

Read more

Articoli nepoliticoși - Proză politică, proză limbistică

 Sunt persoane — singulare sau colective — care-s inamici comuni tuturor partidelor şi tuturor guvernelor, mai ales când acele partide sunt personale şi nu de principii. Partide personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva nou? Ionescu  şi cu Ion Ghica şi-au dat mâna... Cum se poate, dar, principii aşa de diferite? Iată ce va să zică partide personale. Partide de oameni fără caracter... politic, oameni pe care nu poţi conta, factori cu care nu poţi calcula.

Ce va să zică caracter? Un om cu principii bune ori rele, totuna, pe care cunoscându-le însă să ştii sigur şi tare că poţi proroci cu sfinţenie cum că în împrejurarea cutare şi cutare, omul nostru se va purta aşa şi aşa, dar în fine, numai aşa şi nu altfel. De se poartă altfel, chiar de s-ar purta bine, totuşi nu mai [e] cu caracter, ci fără. În fine omul a cărui fapte sînt dictate de principii bune ori rele, salutarii ori pernicioase, e om de caracter, iar omul care lucrează sub impresiunile momentului, fără ca prin faptele lui să se ţese firul cel roşu al principiilor, e om fără caracter, e un factor cu care nu poţi calcula, e un individ de care nu poţi şti cum se va purta anume în împrejurarea cutare sau cutare.

Un ministru, fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are [la] dispoziţiune alţi factori cu care să calculeze decât astfel de oameni. Azi omul meu e de-un principiu, mâine bagi de seamă că s-a schimbat. Azi roşu, mâine alb, azi alb, mâine negru, azi Rada, mâine Neaga — ba încă cu toate astea pretinde să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i, mă! Grozavu-i mă! Uite mă ! etc. Iata ce vor să zică partidele-n România — pardon! partidele personale — cine-ar putea presupune aşa ceva despre onorabilele partide din România şi mai cu seamă încă de toate, fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune...

Inamicul comun al acestor donquixonade e aşa numitul simţ comun. Ce principiu, domnule — îmi zicea un biet mitocan robust şi roşu la faţă — ce principiu şi libertate... Nu vezi că toţi umblă după chivirniseală. După chivirniseală. Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice, căci în urma urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru... chivirniseală.

Dar acuşi mă pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică. D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi naţiunea! Naţiunea! Ho, ho! Naţiunea, va să zică. Un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din ele cu naţiunea. „Suntem naţiunea... nu mai sunt partide-n ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!” Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.

Ba nu, domnişorilor, nu sunteţi dv. naţiunea,  nici unii, nici alţii, nici măcar toţi la un loc, nici măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci de secole: naţiunea. Dar dv. sînteţi consecvenţi. Aţi zis că sunteţi naţiunea şi vi se pare că o şi sunteţi — sau cel puţin faceţi ca şi cînd o aţi fi — îngrijiţi adică pentru dv. şi — mărire cerului — numai pentru dv. Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorului nu-i testaţi nici ştiinţa, nici limba, nici ţara, ci numai corupţiunea dv. cea mare şi partidele dv. cele fără de caracter. Mâncaţi venitul ţării, a trei generaţiuni viitoare, căci mâncaţi pe datorie pâinea copiilor, nepoţilor şi-a strănepoţilor dv. Tot luxul ce-l faceţi azi, poimîine la ei va fi mizerie. Dar finanţele ţării se ruină. Ce vă pasă, voi sunteţi naţiunea... cu moartea voastră a murit şi naţiunea, vorba ţiganului: ce-mi pasă mie că trăieşte toată lumea, daca mor eu. Dac-am murit eu, toată lumea a murit. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, gaură lângă gaură, până ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare. Aviz onor. ministerului de ga ... de finanţe! Aviz mandatarilor ţării!

Trei moduri sunt de-a rezolva o chestiune.

Cel întâi e că vezi lucrurile, surâzi amar, te îndoieşti... dar stai la îndoială şi nu mergi mai departe. Scepticism.

Cel de-al doilea e că vezi răul, îţi sfărmi capăţâna de-i afli cauzele, calculezi cu cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îţi scurtezi din plapumă binişor şi te-ntinzi numai pe cât ţi-ai scurtat-o... devii onest şi econom. Pozitivism!

Al treilea e că: văzînd răul, surâzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e bogată, ţara va plăti... Timpul va şterge şi urmele. Optimism!

Să analizăm toate aceste trei moduri in rebus. Cel dintâi şi cel de al treilea sunt cele obișnuite în România, cel de al doilea e cel obișnuit prin alte locuri ale lumii, mai cuminţi. Atât scepticul cât şi optimistul se opresc la îndoiala însăşi şi nu merg mai departe. Unul ştie răul şi caută lângă el, altul îl ştie şi sare cu ochii închişi peste el. Dar nevrând a şti de rău şi ignorându-l, el totuşi există. El ar exista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar exista şi, ca tot ce-i rău, ar creşte şi s-ar mări progresiv până ce s-ar fini cu ruina statului român. Să ne explicăm.

Azi sînt în România atâţia amploiaţi încât ai putea să umpli cu ei două generaţiuni, nu una. Jumătate din aceşti oameni care zgârie la hârtie ar putea să zgârie brânză şi să cântărească la măsline ori să facă cizme şi haine. Câte braţe s-au luat meseriei, câte comerţului, ba cine ştie câte artei şi literaturii! Daca Gr. Alexandrescu n-ar fi fost toată viaţa lui amploiat ar fi devenit unul din cei întâi literaţi ai Orientului. Ci aşa: toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rîndul lor, toate partidele nu sunt decât amploiaţi; pe de-o parte cei activi, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă o numesc cu toţii presă. Ce fizionomie are drăguţa ceea de presă, despre aceea cititorul va fi avut bunăvoinţa de-a se informa din articolul meu intitulat „Limba în ziarele din România liberă”.

 Încă un rău au oamenii din România: înainte voia fiecare să fie domn, azi vrea fiecare să fie ministru. De nu fiecare, totuşi aş vrea să am atâtea monede de-un ban pe câţi i-am surprins cu vorba asta asupra visurilor lor celor mai fericite.

Mihai Eminescu

Read more