O aniversare cât o comemorare

 Pe 8 mai 1945 anglo-americanii anunţau capitularea necondiţionată a celui de-al Treilea Reich. O zi mai târziu semnau şi ruşii. Lumea civilizată, Europa democratică aniversează sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, dar noi nu avem suficient aplomb să sărbătorim; pentru România, sfârşitul războiului a însemnat şi începutul calvarului bolşevic. Deşi e inutil să ne gândim ce-ar fi fost dacă…, totuşi să vedem ce puteam câştiga şi ce am pierdut; şi de ce.

Se spune că actul de la 23 august 1944 a scurtat războiul cu 6 luni; pentru cine? că România decisese să iasă din alianţa cu Germania nazistă, iar Mareşalul Antonescu îi anunţase cavalereşte pe nemţi că interesul ţării reclama aceasta. În aprilie 1944, Antonescu îl trimite pe Barbu Stirbey la Cairo pentru a negocia ieşirea din război, în timp ce regele Mihai prin aghiotanţii săi conspirau cu Bodnăraş şi compania vânzarea ţării către „prietenul” de la Răsărit. Din nefericire, trimisul României la Cairo era rusofil, aşa că a făcut ce a putut să nu se întâmple nimic. Aşa cum era de aşteptat, negocierile nepurtate (sau purtate formal) n-au produs efecte, dar au oferit liniştea necesară conspiratorilor din ţară pentru a putea definitiva planul. Aşa a venit 23 august, cu anunţul mincinos al regelui care susţinea că România a semnat capitularea cu URSS; o minciună ce a produs repede 20.000 de morţi din rândul armatei române dezarmate în faţa unor barbari dezlănţuiţi. Pe termen lung, morţii, familiile distruse, românii care au înfundat puşcăriile comuniste se vor ridica la sute de mii de victime inocente.

Mistificarea „scurtării războiului” funcţionează şi azi, iar Mihai se laudă cu decoraţia primită de la Stalin. Da, războiul a fost scurtat, dar acelaşi efect l-ar fi avut şi negocierea Mareşalului, care ţinea neapărat ca România să semneze o capitulare condiţionată, nu aşa cum s-a întâmplat după arestarea sa, o capitulare necondiţionată şi obligativitatea plăţii unor datorii de război uriaşe (12 septembrie 1944). Trădarea de la 23 august a avut şi alte urmări care nu apar transparent în istoria oficială; mă întreb de ce?... Printre „avantajele” actului, la loc de „cinste”, imediat după martiriul românilor, se află ocuparea de către bolşevicii ruşi a jumătate din Europa. Polonia şi Cehoslovacia (de două ori victime ale planurilor ruseşti), Ungaria, Ţările Baltice şi jumătate din Germania devin sateliţi ai Rusiei sovietice şi tratate ca feude personale ale diverşilor dictatori ce s-au perindat la Kremlin. Pentru că le-a permis ruşilor să treacă prin glonţ şi sabie femei, bătrâni etc. de peste tot pe unde au trecut prin Europa, Mihai a primit Ordinul Victoriei („Pobeda”) şi prietenia sovieticilor, prietenie vizibilă şi azi.

Acestea sunt faptele. Poartă poporul român responsbilitatea actului de la 23 august ? Nu. Cu toate astea, oficialii germani de ieri şi de azi, nu uită să amintească maliţios că România… a „greşit”… Ei nu ştiu că gestul nu a fost al poporului şi nici unul dorit de popor, ci a fost rezultatul malversaţiunilor unui bâlbâit nu foarte dotat ca inteligenţă şi care împuşca astfel doi iepuri: se punea bine cu Stalin şi-i plătea aspru o poliţă Mareşalului Antonescu, cel care nu se deranja să-l bage în seamă. Că asta a costat vieţi şi destine şi că un popor întreg a fost 45 de ani prizonier în propria ţară, asta nu mai pare a avea importanţă pentru bâlbâit. În toate ieşirile sale publice în care a fonfăit discursuri scrise de alţii s-a exprimat despre ce nici mintea nu-ţi gândeşte, dar nici o vorbă de regret, de scuze, de iertare faţă de poporul pe care îl avea de păstorit şi pe care l-a mai trădat o dată şi în 1947, pe „un pumn de arginţi”.

Momâia fostă regală acceptă ca Ziua Independenţei naţionale să fie aşa cum au stabilit comuniştii, 9 mai, el având pe 10 mai, adevărata zi a Independenţei, doar o chermeză privată a fostului rege şi a familiei sale, zi în care împarte ilegal scuipători de care proștii se bucură ca şi când ar fi decoraţii. Nu l-am auzit cerând să se revină la data reală, chiar dacă strămoşul lui, Carol I, a ales ca data Independenţei să fie şi zi a Casei Regale; nu invers. Iată, şi după atâta vreme scursă de la trădările sale, Mihai mai găseşte ceva de trădat: Casa Regală, cea care a adus independenţa României şi cea care a făcut România Mare; tot marele bine pe care Casa Regală l-a făcut ţării a fost făcut zdrenţe în ziua de 30 decembrie 1947, când Mihai a venit de la Peleş la Bucureşti cu actul de abdicare împăturit în patru şi pus cuminte în buzunarul de la piept, pentru a i-l preda lui Petru Groza. Să vedem și un extras din stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din ziua de 30 Decembrie 1947, ora 15.30, la doar câteva ore de la abdicarea trădătoare:

„Şedinţa se deschide la ora 15.35 sub preşedinţia domnului Petru Groza, preşedintele guvernului. Participă: Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul industriei şi comerţului; Ana Pauker, ministrul afacerilor străine; Vasile Luca, ministrul finanţelor; Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne; Ştefan Voitec, ministrul educaţiei naţionale; Emil I. Bodnăraş, ministrul apărării naţionale; Lothar Rădăceanu, ministrul muncii şi asigurărilor sociale; Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor; I.Gh. Maurer, subsecretar de stat al Ministerului Industriei şi Comerţului…

Dr.Petru Groza: „Ca urmare a acestui act semnat de rege, noi trebuie să facem o proclamaţie către ţară. Iată textul acestei proclamaţii: „Muncitori, ţărani, intelectuali, soldaţi, subofiţeri, ofiţeri, cetăţeni şi cetăţene ai României. Regele Mihai I a abdicat azi de la tron. În actul de abdicare, semnat astăzi, la 30 Decembrie 1947, constata că în viaţa statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de stat. În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere a Ţării, Regele consideră că „instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României”. Astfel poporul român a dobândit libertatea de a-şi clădi o formă nouă de stat: Republica Populară! Muncitori, ţărani şi intelectuali, ostaşi, subofiţeri şi ofiţeri, cetăţene şi cetăţeni! Să înălţăm noua formă de viaţă a statului nostru, Republica Populară Română, Patria tuturor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea, de la oraşe şi de la sate!”

Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: „Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei este o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduire, - cum poate inamicii noştri n-ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei mamă, poporul a făcut astăzi un divorţ şi decent şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important, că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Nimeni n-a fost supărat cu ceva. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase.

Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş, pentru felul în care poporul nostru a ţinut să se poarte faţă de acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras – lucru pentru care poporul român nu se poate arăta nerecunoscător. Deci, fostul rege va fi respectat, ca orice alt cetăţean al acestei ţări...”. 

Read more

Întunericul vine de la Răsărit

În anarhia pe care bolşevicii le-o oferă românilor găsim două personaje care implementează diferit, în aparenţă, tacticile de preluare forţată a puterii. Fiecare dintre ele este strâns legat, direct sau prin interpuşi, de „firul călăuzitor” prin care vine „lumina de la Răsărit”. Cei doi „komisari ai poporului” sunt „cârpa kaghebistă”, ilici şi plagiatorul halucinat – Ponta. Dacă primul este un moroi politic, o rămăşiţă nefericită a unui sistem violent, opresiv şi detestabil, al doilea nu părea să poată evidenţia apucături similare cu ale primului. Se pare că la bolşevici vârsta nu înseamnă mare lucru atunci când e vorba despre accesul la putere. 

Aşa cum se ştie prea bine, ilici a dat lovitura de stat din decembrie 1989 cu ajutorul şi în beneficiul „marelui prieten de la Răsărit”. După ce s-a folosit de serviciile „turiştilor” sovietici, ilici a trecut la faza a doua – implementarea structurilor care să-i asigure trecerea României de la statutul de ţară independentă şi nu foarte iubitoare de ruşi, la cel de ţară subordonată intereselor majore ale URSS. Presa a semnalat la vremea respectivă derapajele din discursurile rostite cu limbă de lemn ale noului „dictator luminat”, aşa cum îi plăcea să se considere. Pentru ilici n-a contat nici o secundă ideea vehiculată de unii, „jos comunismul”; doar nu era nebun să calce în picioare „nobilele idealuri ale comunismului”. Că individul este un trădător de ţară, acum nu mai e un secret decât pentru copiii de grădiniţă, iar că este şi un criminal încă în libertate – pentru asta stau mărturie dosarele nesoluţionate pe care familiile dispăruţilor la Revoluţie şi mineriade le-au înaintat justiţiei. Ca un adevărat bolşevic, în 1991 ilici era preocupat cu precădere de „binele URSS”, ţel din care făcuse „principala preocupare”, aşa cum reiese limpede din mesajul pe care l-a transmis lui Gorbaciov prin intermediul lui Ioan Mircea Pașcu. Reproduc aproape integral informarea pe care i-a făcut-o lui Gorbaciov consilierul acestuia V. Zagladin:

„La 9 februarie m-am întâlnit, la cererea lui, cu consilierul preşedintelui României, Ioan Mircea Pașcu (venit pentru a înmâna mesajul lui I. Iliescu lui M.S. Gorbaciov).

1. În cursul discuţiei, care s-a desfăşurat într-o atmosferă foarte caldă, de încredere, I.M. Pașcu ne-a informat mai întâi de toate despre motivele care l-au determinat pe preşedintele României să trimită mesajul lui M.S. Gorbaciov. După prezentarea mesajului, el a făcut o caracterizare succintă a situaţiei interne din ţara sa, evidenţiind două momente esenţiale.

Pe de o parte, în plan economic, situaţia rămâne extrem de complicată, în special din cauza insuficienţei resurselor energetice. O parte considerabilă a întreprinderilor îşi întrerup activitatea (total sau parţial), ceea ce provoacă încordarea relaţiilor cu clasa muncitoare. Muncitorii înţeleg că guvernul actual, spre deosebire de regimul Ceauşescu, preferă să reducă alimentarea cu energie a întreprinderilor decât să nu încălzească locuinţele, şcolile, grădiniţele şi acest lucru este întâmpinat cu aprobare. Cu toate acestea, întreruperea producţiei, conjugată cu pierderile salariale etc., nu pot să nu genereze nemulţumiri. Dacă nu se îndreaptă situaţia, măcar parţial, va fi o explozie.

Pe de altă parte, începerea războiului din Golf a slăbit întrucâtva împotrivirea opoziţiei. În fond, s-a ajuns la un fel de armistiţiu. E clar, Frontul (Salvării Naţionale - n.n.) încearcă acum să profite de situaţia creată şi să-şi întărească propriile rânduri. Se pregăteşte congresul Frontului, care va adopta, după exprimarea interlocutorului, „o orientare social-democrată“. Bineînţeles că, dacă acum ar avea loc alegerile, Frontul nu ar mai obţine atâtea voturi ca anul trecut. Dar în ansamblu poziţia lui nu arată rău. El nu va suferi pierderi mari, dacă, bineînţeles, va putea să-şi întărească rândurile. Aceasta depinde însă de îmbunătăţirea situaţiei din economie.

Opoziţia, fireşte, vede tot ce se întâmplă, dar deocamdată nu se hotărăşte să încalce „armistiţiul“, deşi forţele externe, în primul rând englezii, fac presiuni foarte active asupra ei (în special asupra Partidului Ţărănesc), o cheamă să manifeste „mai multă activitate“, să emită cereri noi către conducerea ţării.

Date fiind toate cele spuse, rugămintea de livrare către România în cursul lunii proxime a unei cantităţi suplimentare de gaz este dictată nu doar de raţiuni economice, ci şi politice. Livrarea unei cantităţi suplimentare de gaz ar fi, înainte de toate, un ajutor acordat clasei muncitoare, dar şi conducerii ţării în confruntarea ei cu forţele duşmănoase interne şi externe.

Din partea mea mi-am exprimat convingerea că cererea lui I. Iliescu va fi atent analizată; tot ce se poate va fi făcut, dar ţinând cont de situaţia noastră proprie complicată.

2. Desigur, au fost abordate problemele relaţiilor sovieto-române. I.M. Pascu a vorbit despre faptul că preşedintele I. Iliescu este în general mulţumit de dezvoltarea lor. Totodată, după părerea lui, posibilităţile de aprofundare a lor nu s-au epuizat nici pe departe, atât în plan politic, cât şi în plan economic.

După părerea lui I.M. Pascu, în plan politic nu este pusă încă la punct o „interacţiune autentică“ cu Uniunea Sovietică. Vechiul sistem de legături nu mai funcţionează, iar unul nou nu a fost încă stabilit. Potrivit impresiei interlocutorului, ansamblul relaţiilor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene se dezvoltă extensiv şi, în mare parte, fără planificare. Acum nu trebuie întârziată înfiinţarea unei noi structuri de interacţiune, pe cât posibil organică. Este nevoie de aceasta şi din punct de vedere al construcţiei europene, şi din punct de vedere al influenţei asupra evenimentelor interne într-o ţară sau alta.

Antisovieticii acţionează peste tot, ajutaţi de anumite forţe din Vest (deşi, a spus Pașcu, nici pe departe de toate: în decembrie şi în ianuarie li s-au dat sfaturi românilor de la Paris, Roma şi, de asemenea, de la Bonn să nu facă nimic ce ar fi putut să-i dăuneze lui Gorbaciov. Pașcu ştie că sfaturi asemănătoare au primit polonezii şi ungurii). Inerţia conceptuală a părţii sovietice, care se ocupă deocamdată numai de probleme curente, conjuncturale, îi ajută pe adversarii Uniunii Sovietice.

I.M. Pașcu a spus că declaraţia conducerii române privind necesitatea rezolvării rapide a problemei Tratatului de la Varşovia nu trebuie privită nicidecum ca o schimbare a poziţiei, ca o tentativă de a slăbi legăturile cu URSS. Pur şi simplu, a spus el, noi nu am dorit să trecem sub tăcere o problemă care a devenit evidentă. Dar, după spusele lui Pașcu, la Bucureşti se aşteaptă ca lichidarea OTV (Organizaţia Tratatului de la Varşovia – n.n.) să fie însoţită de „noi iniţiative cu caracter strategic“ din partea sovietică.

Răspunzând la întrebarea la ce fel de iniţiative se gândeşte el personal, Pașcu a spus: trebuie, mai întâi, o reînnoire rapidă a sistemului tratatelor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene, aici întârzierea este evidentă; în al doilea rând, sunt necesare unele înţelegeri cu privire la colaborarea neformalizată (în orice caz, în prima perioadă), care atinge probleme general europene şi în special est-europene. Problemele acestea sunt similare pentru toate ţările regiunii, numai că deocamdată fiecare le rezolvă singur. Chiar şi schimbul de experienţă ar oferi multe lucruri utile. Sau, poate, s-ar reuşi stabilirea unor mecanisme temporare de ajutor reciproc pentru rezolvarea problemelor urgente, inclusiv cele economice. Şi, desigur, trebuie luate în calcul şi dificultăţile interne, suficiente în fiecare ţară, inclusiv în România, şi dificultăţile în rezolvarea problemelor naţionale.

Desigur, a încheiat această temă I.M. Pașcu, în ultimă instanţă, rolul decisiv în evoluţia evenimentelor din Europa Răsăriteană şi pe întregul continent îl au procesele care se desfăşoară în Uniunea Sovietică. Din păcate, după greutăţile justificate şi inevitabile chiar şi în URSS, nemaivorbind de ţările din afara graniţelor ei, nu sunt remarcate acele mutaţii adânci care acolo deja s-au produs sau se produc şi care au cu adevărat o însemnătate revoluţionară pentru noi toţi. Este oare posibil ca, dacă M.S. Gorbaciov va veni la şedinţa OTV, să „clarifice situaţia pentru toţi“?

3. Profitând de ocazie, l-am rugat pe I.M. Pașcu să-mi spună care este poziţia conducerii ţării (România – n.n.,) faţă de procesele care se desfăşoară în Moldova.

I.M. Pașcu a spus că în conducere, la preşedintele I. Iliescu s-au discutat de mai multe ori aceste probleme. Părerea generală şi singură: nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M.S. Gorbaciov. Desigur, moldovenii sunt fraţii noştri, a spus Pașcu. Dar nimeni nu ne împiedică să dezvoltăm relaţiile frăţeşti, dacă ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie. „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament.“ Salvarea URSS, în orice caz: a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta vedem noi obiectivul nostru.

Apropo, Pașcu a spus că acele dificultăţi care au apărut în Moldova, inclusiv în urma acţiunilor conducerii acestei republici, împiedică în esenţă dezvoltarea unei relaţii normale a României şi cu Moldova, şi cu URSS în general. Aşa încât, de pe aceste poziţii, România nu este interesată nicidecum în adâncirea acestor dificultăţi. Având în vedere acest lucru, a spus interlocutorul, într-un discurs recent, rostit din însărcinarea preşedintelui I. Iliescu la Timişoara, am spus că problema Basarabiei este pentru URSS la fel ca problema Transilvaniei pentru România. Şi, dacă nu dorim să ne facem rău nouă, atunci nu trebuie să creăm probleme Uniunii.

Desigur, nu putem să nu recunoaştem că în România sunt forţe care se străduiesc să aprindă „problema moldovenească“. Dar marea majoritate a acestor forţe se manifestă împotriva Frontului, împotriva actualei conduceri a ţării. Se distinge în acest plan Partidul Ţărănesc, în spatele căruia se află englezii.

Conducerea ţării are în vedere continuarea muncii cu aceste forţe, străduindu-se să nu permită apariţia unor probleme suplimentare pentru Uniune.

Prezent la discuţie, ambasadorul României, V. Şandru, a adăugat că el, din însărcinarea conducerii, s-a întâlnit cu conducătorii Moldovei şi le-a adus la cunoştinţă punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I.M. Pașcu”.  (V. Zagladin) Februarie 1991 Arhiva Gorbacev-Fonda, fond N. 3 (Materialî V.V. Zagladina (1985-1992), opisi 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Pascu (Rumânia, sovietnik prezidenta), data 09.02.0991, listov 6.” (Revista „22”)

Iată că şi urmaşul lui ilici are „fapte de arme” similare cu ale tovarăşului său, în sensul că admite şi se angajează faţă de responsabilii ruşi cu care a intrat în contact ca „din luna iulie să înceapă un proces de „purificare”, cum a fost stabilit, și dânsul, ca și altă dată, contează pe ajutorul nostru (al ruşilor n.n.). Și că, din momentul începerii „curățeniei” totale, investițiile noastre locale vor fi valorificate” (Evgheni Egorov, consilier la Ambasada Rusiei la Bucureşti). De o gravitate extremă pentru România, asemenea înţelegeri pe care trădătorul Ponta le încheie din poziţia sa de premier nu pot rămâne fără urmări penale excepţionale. Să consimţi la aplicarea metodelor de lucru ale NKVD într-o ţară europeană şi membră a Uniunii Europene înseamnă să faci parte dintr-o caducă structură ce urmărea şi urmăreşte extinderea pe orice căi a influenţei nefaste a Moscovei în România. Aşa cum aflăm din directivele elaborate de Beria în 1947 şi distribuite partidelor comuniste subordonate Moscovei, cunoscute sub numele de „Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicaţia NK/003/47”, „Trebuie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijioacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite „întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de „înaltă trădare”. Coroborând directivele sovietice cu ultimele înţelegeri dintre ruşi şi „cartelul roşu” de la Bucureşti, viitorul imediat nu sună deloc bine. Anarhia sădită şi împrăştiată peste tot de către pucişti, răstălmăcirea şi falsificarea datelor, indiferent care ar fi ele arată că ultimele spasme ale moroiului roşu încă nu s-au manifestat. 

Read more

Kabbalah Hezbollah

  Conexiunile lui Ceauşescu în lumea arabă sunt binecunoscute şi la fel de cunoscute sunt cele ale urmaşului său, ilici, cu Yasser Arafat şi organizaţiile teroriste arabe cărora a continuat să le livreze armament până când NATO a început să dea semne de nervozitate. După acest moment, abordarea vechilor relaţii a fost schimbată, totul trecând de la unele semi-oficiale, la unele chiar neoficiale şi acoperite aproape complet.

După "Revoluţie", ilici şi-a construit sistemul care-i permitea să asigure supravieţuirea cadavrului comunist. Ideea centrală era continuarea acelei părţi a politicii lui Ceauşescu agreată de Moscova. Cum Rusia nu s-a ferit să-şi declare nici sprijinul faţă de Siria şi nici n-a ezitat în a se… abţine ori de câte ori era vorba despre o ţară arabă suspectată de terorism, ilici şi cartelul său au urmat politica Moscovei, că erau ai lui sau nu la putere. După implementarea sistemului şi după apariţia "oamenilor de afaceri" foşti rupţi-în-fund, colaborarea cu structurile militare teroriste a continuat sub diverse forme.

Omar Hayssam este un personaj de-acum foarte bine cunoscut. Plecat din ţară pentru că nimeni nu încerca să-l oprească, teroristul Omar Hayssam era un fel de Nicolae Popa: cu cât era mai departe de România, cu atât dormeau mai mulţi liniştiţi. Unchiul lui Hayssam, Mohamed Farzat era un rezident în România al Serviciilor de Informaţii Siriene şi, scriptic, exporta tractoare în ţara de baştină prin ICE Dunărea şi… Crescent, firma Securităţii trecută pe numele său de către turnătorul odios, Felix. Deşi era un mort de foame, Hayssam a reuşit să devină repede unul dintre cei mai bogaţi arabi din România, implicat la vârf în psd-ul pe care îl servea, dar şi la nivel statal prin apropierea sa de fostul preşedinte al ţării – ilici. Conexiunile infracţionale ale lui Hayssam nu se opresc aici. În timpul guvernărilor psd, din România au plecat zeci-sute de milioane de dolari atât spre Siria şi Cisiordania, dar şi spre Yugoslavia supusă embargoului a lui Slobodan Miloşevici; şi nu doar de-acum binecunoscutul trafic de benzină. În epocă, legile referitoare la scoaterea valutei din ţară erau special concepute pentru a oferi portiţele necesare alimentării cu valută a ţărilor… cu "probleme". Aducerea lui Hayssam în ţară va arunca în curând o altă lumină asupra relaţiilor psd cu organizaţiile teroriste arabe.

Vărul lui Hayssam, Raed Arafat este un palestinian care s-a decis la 16 ani să facă facultatea de medicină în România. Vine în ţară în acelaşi timp cu vărul Omar şi-şi face studiile ca un elev silitor. Înfiinţează după model scoţian SMURD, un serviciu fără mari fonduri, dar care ulterior este preluat de Ministerul de Interne. Simultan, Arafat este numit subsecretar de stat la Sănătate şi devine neoficial ministru al Sănătăţii. În această calitate a sa, Arafat stabilea condiţiile de participare la licitaţiile organizate de Ministerul Sănătăţii. La fiecare licitaţie, toate condiţiile cerute de Arafat erau îndeplinite doar de Deltamed, srl-ul de apartament al prietenului său Dan Vasile Gorgan (natura suspectată a prieteniei nu face obiectul articolului). Când Preşedintele Băsescu a propus o lege a sănătăţii de nivel european, singurul care a protestat vehement şi a demisionat a fost Arafat; legea îi ameninţa licitaţiile şi oricum ar fi sunat legea, dar să fie lăsat să-şi facă mendrele. Povestea este larg cunoscută şi, spre deosebire de neterminaţii usl, care se fac de cacao din cap până-n picioare cu fiecare ocazie, d-rul "Calafat" a ştiut să gestioneze criza cu şiretenie. Eforturile sale n-au fost în van: a revenit la Minister, iar iubitul său prieten Gorgan a câştigat în 2012 şi mai multe licitaţii oraganizate la Sănătate, Metrorex, C.J. Cluj (cu largul concurs ne-dezinteresat al lui Uioreanu), C.J. Constanţa, S.T.S., S.R.I., Spitalul clinic de Urgenţă Bucureşti (al lui Şerban Bradișteanu), Asociaţiile de Dezvoltare Intercomunitara: Euronest, Sud Muntenia, Sud-Est, București-Ilfov, Transilvania Nord, dar şi CET Turceni, Mittal Steel, Arpechim, Bechtel etc. Lista spitalelor care au beneficiat de... cheltuieli pentru ambulanţe (şi nu numai) e si ea lungă. Toate aceste entităţi, din fonduri bugetare, proprii sau europene au achiziţionat maşini, unele nedotate cu aparatură medicală, de la Porsche România: BMW X3, Mercedes de toate tipurile, Mitsubishi Pajero, Nissan Pathfinder, VW, multe dintre ele fiind construite, conform autorizaţiei Ministerului Sănătăţii, de către... Deltamed, de altfel singura beneficiară a unei asemenea calităţi. Nu e limpede cum construieşte Deltamed... BMW-uri X3, de exemplu, dar e foarte posibil ca, urmare a autorizaţiei primite ea să cumpere nişte 4X4 en-gros, să le vopsească în roşu-galben şi să le revândă la preţuri ce depăşesc imaginaţia (o asemenea „utilitara” costă 170.000 euro pentru firmele private şi 200.000 euro când e vorba despre o licitaţie organizată de prietenul Calafat). La fel de posibil este ca Deltamed să aplice "reţeta lui Copos": import de subansamble cu taxe de piese de schimb, care apoi sunt asamblate în ţara și vândute ca produse finite. Cât despre avionul SMURD, cel cumpărat formal din banii pe care „Fundaţia pentru SMURD” i-a primit prin virarea a 2% din impozitele populaţiei care a pus botul la vrăjeala, el apărea în scripte astfel: „Avion sanitar la dispoziţia SMURD – buget 1.524.358 lei” adică în jurul a 340.000 euro. Mult lăudatul avion, Piper PA-42 Cheyenne III, a fost produs până în 1993, motiv pentru care acum stă, responsabilii căutând piese de schimb şi este o „conservă zburătoare” pavoazată şi declarată ca fiind „de ultima generaţie”.

Acelaşi tip de avioane intră în componenţa flotilei de 6 avioane din dotarea firmei „Alfa Air” a lui Yigal Zohar, acelaşi Zohar care l-a transportat pe Căcărău la Timişoara în vremea interimatului sau prezidenţial. „Alfa Air” are în dotare avioane-taxi, dar şi avioane destinate intervenţiilor medicale tip SMURD, echipate cu aparatura necesară. Mai mult decât atât, „Alfa Air” are sediul pe bulevardul Ficusului, nr. 44A, adresă comună şi grupului de firme aparţinând lui Ştefan Vuza, cel care insistă să cumpere Oltchim, dar şi Trustului INTACT. Să spună Raed din Nablus, dacă avionul cumpărat este la mâna a doua sau a fost cumpărat la mâna a treia de la Zohar şi în ce fel infractorul Felix este amestecat în deturnarea a 2% din impozitele populaţiei.

Fraţii Ahmad şi Murad Muhamad sunt alţi exponenţi ai lumii arabe adânc înfipţi în lumea afacerilor româneşti. După traficul masiv de ţigări şi implicarea discretă în Ţigareta II, fraţii Muhamad dezvoltă o adevărată industrie în România. Venit în România la fel ca şi Arafat şi în acelaşi timp, Muhamad Murad şi-a făcut studiile la noi. Fireşte, tot medicină. Fraţii Muhamad au fost monitorizaţi de antitero pentru că provin din Libanul de Sud, zonă cunoscută ca loc de recrutare a gherilelor islamiste şi pentru simpatia faţă de organizaţia "Amal", aripa politică a mişcării Hezbollah. Apropierea lor de PSD este dovedită şi de prezenţa fostului preşedintele Ion Iliescu la inaugurarea Hotelului Majestic din Mamaia. În timp, fraţii Muhamad au construit hoteluri după hoteluri (Phoenicia), „Spring Time”, dar şi pateurile Mandy şi cele şase hoteluri Perla Majestic.

Read more