Scrisorile anonime

 Este  aproape  imposibil, crez eu, să se găsească un român, indiferent de sex, care să nu fi scris - chiar dacă nu ştie să scrie – care să nu fi primit sau despre care să nu se fi scris măcar o scrisoare anonimă. Scrisoarea anonimă este unul din semnele caracteristice ale societăţii româneşti. Românul începe să scrie şi să primească scrisori anonime din cea mai crudă vârsta. Foarte puţine scrisori anonime au caracter ostil. Câteva cuvinte despre aceste foarte puţine. Când un om vrea să-şi verse focul necazului asupra cuiva spunându-i lucruri foarte  neplăcute fără nici o teamă de neplăcuta urmare, îi scrie o scrisoare anonimă injurioasă. Astfel face gugumanul care nu admite vederile unui publicist sau invidiosul care ofticează de succesele omului cu un nume public; astfel face secul căruia o femeie îi nesocoteşte curtea nesărată; astfel face femeia geloasă de triumful alteia. Întotdeauna scrisoarea anonimă injurioasă este opera unui neputincios laş: femeia bătrână şi slută care găseşte voluptate în a scoate ochii portretului unei femei tinere şi graţioase crezând că aruncă un farmec, o piază rea cu urmări fatale pentru ochii cei frumoşi.

Dar încă o dată, scrisorile de-a dreptul ostile adresantului sunt foarte puţine. În genere scrisorile anonime sunt inspirate de un cald interes ce-l poartă autorul discret pentru adresant. Ele sunt foarte rar pur şi simplu nesemnate. În imensa majoritate a cazurilor, scrisorile anonime sunt iscălite cu nume închipuite câteodată, mult mai des cu: „un amic”, „un om care ţine la d-ta”, „un binevoitor”, „o  veche cunoştinţă”, „un tată de familie”, „un cetăţean mâhnit de câte vede”, „un sincer liberal”, „un nestrămutat conservator”, „un roman neaoş”, ș.c.l., ș.c.l.

Cu cât o persoană are o situaţie mai înaltă în societate, sau cu cât atârnă mai multe interese ale altora  de la opinia şi sentimentele acelei persoane, cu atât este mai des şi mai stăruitor onorată cu scrisori anonime. De exemplu, cei ce se bucură mai mult de aşa onoare sunt miniştrii, directorii generali ai marilor administraţiuni şi ai marilor gazete, mitropoliţii şi episcopii, generalii, inspectorii superiori, primarii, soacrele fidanţaţilor şi fidanţatelor ș.c.l., ș.c.l.

Scrisoarea anonimă are o putere magică, formidabilă. Interesează, captivează, subjugă, ameţeşte, orbeşte şi stăpâneşte cu cea mai neînfrânată, cu cea mai diabolică tiranie. Cine poate avea tăria să arunce o scrisoare anonimă şi să rămână cu sufletul şi cu mintea nealterate de atingerea ei?

Dar ministrul află că unul din cei mai fervenţi partizani ai lui, din Cameră sau din Senat, îl sapă; că unul din cei mai importanţi impiegaţi ai departamentului său este un gheşeftar, care poate, din moment în moment, să-l expună la grea răspundere, să-l compromită. „Un binevoitor” îi atrage toată atenţia şi el să nu-i acorde nici o atenţie? Un director general al cutării mari administraţiuni află că inginerul cutare fură de la materiale, încarcă foile de plată cu nume de lucrători fictive, ori este de-a-dreptul tovarăş cu întreprinzătorul unei imense lucrări publice. S-ar putea să rămână directorul general indiferent? Când află generalul de brigadă, de la un „admirator al bravei armate române”, ca d. căpitan cutare a omorât un sergent-major, fiindcă acesta a refuzat să împuşte pe un soldat bacalaureat pe care-l bănuia că-l curtează ș.c.l., ș.c.l, - se poate să nu se altereze până în suflet d. general? Se poate mitropolitul sau episcopul să nu sară în sus când un „adevărat ortodox” îi spune cu lacrimi de mâhnită evlavie că popa din mahalaua cutare umblă beat şi face liturghia cu bragă?

Soacra, în ajun de a se despărţi de copila ei, spre a o da în braţele unui necunoscut, care i-a întors capul bietului înger nevinovat, se poate să dea din umeri când „un tată de familie, vechi prieten al răposatului, onorabilului şi mult regretatului vostru soţ”, se grăbeşte a-i spune, „cât mai e timp ca să se evite o mare nenorocire”, că viitorul ei ginere este cartofor, beţiv şi altceva, că are două ţiitoare în două mahalale deosebite şi că cu ştirea lor se însoară ca să scape de mizerie şi să aibă cu ce le întreţine mai departe din venitul zestrei? Câte majorităţi parlamentare slăbite, câte cariere publice zdruncinate, câte prieteşuguri sfărâmate, câte logodne stricate din cauza minunatei scrisori anonime! O! Neînţeleasă şi nelimitată putere! cum stăpâneşti tu minţile noastre!

Eram odinioară revizor şcolar. Întorcându-mă de la revizie, aflu acasă printre alte scrisori una iscălită tot de „un tată de  familie”. Ce-mi spunea onorabilul tată de familie? Îmi atrăgea serioasă atenţie asupra purtărilor învăţătorului de la şcoala mixtă din satul cutare. Pe  scurt: beţiv, nu da pe la şcoală cu anii, se ocupa cu cultivarea unei moşioare şi da bani cu camătă pe la nenorociţii consăteni. Când merge din joi în paşti la şcoală, bate pe copii de-i umple de sânge; pe unul l-a bătut până i-a venit copilului boala rea. În fine, există bănuieli că o elevă de 11 ani, o nenorocită fetiţă a unei biete văduve ș.c.l., ș.c.l. N-apucasem să termin interesanta scrisoare şi primesc un ordin de la Ministerul Şcoalelor, prin care mi se spune că imediat să fac cercetare la faţa locului asupra învăţătorului aceluia, în privinţa purtărilor căruia s-a primit şi la minister o scrisoare anonimă identică, cu însemnarea că „s-a trimes una asemenea şi revizorului, dar că revizorul protejează pe învăţătorul cămătar şi nu vrea să meargă a cerceta, deşi a primit scrisoarea de vreo zece zile”.

A doua zi după amiazi, pe o vreme de toamnă foarte aspră am plecat cu căruţa să calc fără veste pe monstrul acela. Am ajuns plouat şi îngheţat la şcoală, unde am găsit ce se găseşte la o şcoală de sat - mizerie, neagră mizerie, mizeria română! Ce am constatat? eşti nerăbdător să ştii, fireşte. Iată. Învăţătorul era plătit de comună cu 20 de lei pe lună, dar nu luase leafa de aproape un an. Era văduv cu doi copii mititei. Amândoi zăceau de febră tifoidă în aceeaşi odăiţă unde dormea şi tatăl. El trăia din pomana arendaşului, un evreu care-i trimitea din când în când mălai şi uneori fasole şi brânză. Cât despre eleva de 11 ani, nenorocita copilă a bietei văduve, acea elevă nu se ştia să fi existat în comună, pentru simplul motiv că nici biata văduvă, mama ei nu existase vreodată. L-am întrebat pe nenorocitul cine poate fi „tatăl de familie”, autorul scrisorii anonime. Îl ştia: era băiatul popii, un flăcău de vreo douăzeci şi unu de ani; vrea să fie el învăţător acolo ca să scape de armată.

Trebuia să mă-nvăţ minte - nu-i aşa? să nu mai alerg gâfâind prin zloată la porunca unei scrisori anonime. Aş! Nu ştiu dacă, fiind revizor, am făcut altă treabă decât să dau credincios urmare la scrisori anonime şi, se-nţelege, cu acelaşi rezultat ca şi întâia oară.

Aşa e cine are un cerc oarecare de autoritate: cine, prin opinia şi sentimentele lui, poate ocroti sau primejdui interesele altcuiva, este supusul ascultător al scrisorii anonime. Dar asta nu va să zică, fireşte, că numai înalţii demnitari şi soacrele se bucură de scrisorile anonime. Oricât de infimă şi umilă, o creatură umană trebuie să aibă cercul ei cât de meschin de protecţiune.

Un cerşetor schilod şi orb sta la o răspântie, trăind din resturile ce i se acorda de la bucătăria unei bogate case vecine. Are acel schilod nenorocit, poate oare avea un cerc în care să-şi exercite şi el protecţiunea? Da, poate avea. Alături de el s-a lipit un câine jigărit, care aşteaptă hrana de la pomana lui, resturile din resturi. Orbul primeşte o scrisoare anonimă şi mă roagă să i-o citesc: „Nenorocitule! javra pe care o protejezi, rupându-ţi de la gură bucăţica pentru ea, nu ştii câte bucăţele îţi fură din strachină câtă vreme îţi faci cruce şi zici bogdaproste! Un binevoitor care te compătimeşte”. Dumnezeule! zic eu, cine să fie câinele „binevoitor”?

de I. L. Caragiale

(1901)

Read more

O aniversare cât o comemorare

 Pe 8 mai 1945 anglo-americanii anunţau capitularea necondiţionată a celui de-al Treilea Reich. O zi mai târziu semnau şi ruşii. Lumea civilizată, Europa democratică aniversează sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, dar noi nu avem suficient aplomb să sărbătorim; pentru România, sfârşitul războiului a însemnat şi începutul calvarului bolşevic. Deşi e inutil să ne gândim ce-ar fi fost dacă…, totuşi să vedem ce puteam câştiga şi ce am pierdut; şi de ce.

Se spune că actul de la 23 august 1944 a scurtat războiul cu 6 luni; pentru cine? că România decisese să iasă din alianţa cu Germania nazistă, iar Mareşalul Antonescu îi anunţase cavalereşte pe nemţi că interesul ţării reclama aceasta. În aprilie 1944, Antonescu îl trimite pe Barbu Stirbey la Cairo pentru a negocia ieşirea din război, în timp ce regele Mihai prin aghiotanţii săi conspirau cu Bodnăraş şi compania vânzarea ţării către „prietenul” de la Răsărit. Din nefericire, trimisul României la Cairo era rusofil, aşa că a făcut ce a putut să nu se întâmple nimic. Aşa cum era de aşteptat, negocierile nepurtate (sau purtate formal) n-au produs efecte, dar au oferit liniştea necesară conspiratorilor din ţară pentru a putea definitiva planul. Aşa a venit 23 august, cu anunţul mincinos al regelui care susţinea că România a semnat capitularea cu URSS; o minciună ce a produs repede 20.000 de morţi din rândul armatei române dezarmate în faţa unor barbari dezlănţuiţi. Pe termen lung, morţii, familiile distruse, românii care au înfundat puşcăriile comuniste se vor ridica la sute de mii de victime inocente.

Mistificarea „scurtării războiului” funcţionează şi azi, iar Mihai se laudă cu decoraţia primită de la Stalin. Da, războiul a fost scurtat, dar acelaşi efect l-ar fi avut şi negocierea Mareşalului, care ţinea neapărat ca România să semneze o capitulare condiţionată, nu aşa cum s-a întâmplat după arestarea sa, o capitulare necondiţionată şi obligativitatea plăţii unor datorii de război uriaşe (12 septembrie 1944). Trădarea de la 23 august a avut şi alte urmări care nu apar transparent în istoria oficială; mă întreb de ce?... Printre „avantajele” actului, la loc de „cinste”, imediat după martiriul românilor, se află ocuparea de către bolşevicii ruşi a jumătate din Europa. Polonia şi Cehoslovacia (de două ori victime ale planurilor ruseşti), Ungaria, Ţările Baltice şi jumătate din Germania devin sateliţi ai Rusiei sovietice şi tratate ca feude personale ale diverşilor dictatori ce s-au perindat la Kremlin. Pentru că le-a permis ruşilor să treacă prin glonţ şi sabie femei, bătrâni etc. de peste tot pe unde au trecut prin Europa, Mihai a primit Ordinul Victoriei („Pobeda”) şi prietenia sovieticilor, prietenie vizibilă şi azi.

Acestea sunt faptele. Poartă poporul român responsbilitatea actului de la 23 august ? Nu. Cu toate astea, oficialii germani de ieri şi de azi, nu uită să amintească maliţios că România… a „greşit”… Ei nu ştiu că gestul nu a fost al poporului şi nici unul dorit de popor, ci a fost rezultatul malversaţiunilor unui bâlbâit nu foarte dotat ca inteligenţă şi care împuşca astfel doi iepuri: se punea bine cu Stalin şi-i plătea aspru o poliţă Mareşalului Antonescu, cel care nu se deranja să-l bage în seamă. Că asta a costat vieţi şi destine şi că un popor întreg a fost 45 de ani prizonier în propria ţară, asta nu mai pare a avea importanţă pentru bâlbâit. În toate ieşirile sale publice în care a fonfăit discursuri scrise de alţii s-a exprimat despre ce nici mintea nu-ţi gândeşte, dar nici o vorbă de regret, de scuze, de iertare faţă de poporul pe care îl avea de păstorit şi pe care l-a mai trădat o dată şi în 1947, pe „un pumn de arginţi”.

Momâia fostă regală acceptă ca Ziua Independenţei naţionale să fie aşa cum au stabilit comuniştii, 9 mai, el având pe 10 mai, adevărata zi a Independenţei, doar o chermeză privată a fostului rege şi a familiei sale, zi în care împarte ilegal scuipători de care proștii se bucură ca şi când ar fi decoraţii. Nu l-am auzit cerând să se revină la data reală, chiar dacă strămoşul lui, Carol I, a ales ca data Independenţei să fie şi zi a Casei Regale; nu invers. Iată, şi după atâta vreme scursă de la trădările sale, Mihai mai găseşte ceva de trădat: Casa Regală, cea care a adus independenţa României şi cea care a făcut România Mare; tot marele bine pe care Casa Regală l-a făcut ţării a fost făcut zdrenţe în ziua de 30 decembrie 1947, când Mihai a venit de la Peleş la Bucureşti cu actul de abdicare împăturit în patru şi pus cuminte în buzunarul de la piept, pentru a i-l preda lui Petru Groza. Să vedem și un extras din stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din ziua de 30 Decembrie 1947, ora 15.30, la doar câteva ore de la abdicarea trădătoare:

„Şedinţa se deschide la ora 15.35 sub preşedinţia domnului Petru Groza, preşedintele guvernului. Participă: Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul industriei şi comerţului; Ana Pauker, ministrul afacerilor străine; Vasile Luca, ministrul finanţelor; Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne; Ştefan Voitec, ministrul educaţiei naţionale; Emil I. Bodnăraş, ministrul apărării naţionale; Lothar Rădăceanu, ministrul muncii şi asigurărilor sociale; Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor; I.Gh. Maurer, subsecretar de stat al Ministerului Industriei şi Comerţului…

Dr.Petru Groza: „Ca urmare a acestui act semnat de rege, noi trebuie să facem o proclamaţie către ţară. Iată textul acestei proclamaţii: „Muncitori, ţărani, intelectuali, soldaţi, subofiţeri, ofiţeri, cetăţeni şi cetăţene ai României. Regele Mihai I a abdicat azi de la tron. În actul de abdicare, semnat astăzi, la 30 Decembrie 1947, constata că în viaţa statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de stat. În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere a Ţării, Regele consideră că „instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României”. Astfel poporul român a dobândit libertatea de a-şi clădi o formă nouă de stat: Republica Populară! Muncitori, ţărani şi intelectuali, ostaşi, subofiţeri şi ofiţeri, cetăţene şi cetăţeni! Să înălţăm noua formă de viaţă a statului nostru, Republica Populară Română, Patria tuturor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea, de la oraşe şi de la sate!”

Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: „Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei este o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduire, - cum poate inamicii noştri n-ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei mamă, poporul a făcut astăzi un divorţ şi decent şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important, că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Nimeni n-a fost supărat cu ceva. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase.

Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş, pentru felul în care poporul nostru a ţinut să se poarte faţă de acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras – lucru pentru care poporul român nu se poate arăta nerecunoscător. Deci, fostul rege va fi respectat, ca orice alt cetăţean al acestei ţări...”. 

Read more

Articoli nepoliticoși - Proză politică, proză limbistică

 Sunt persoane — singulare sau colective — care-s inamici comuni tuturor partidelor şi tuturor guvernelor, mai ales când acele partide sunt personale şi nu de principii. Partide personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva nou? Ionescu  şi cu Ion Ghica şi-au dat mâna... Cum se poate, dar, principii aşa de diferite? Iată ce va să zică partide personale. Partide de oameni fără caracter... politic, oameni pe care nu poţi conta, factori cu care nu poţi calcula.

Ce va să zică caracter? Un om cu principii bune ori rele, totuna, pe care cunoscându-le însă să ştii sigur şi tare că poţi proroci cu sfinţenie cum că în împrejurarea cutare şi cutare, omul nostru se va purta aşa şi aşa, dar în fine, numai aşa şi nu altfel. De se poartă altfel, chiar de s-ar purta bine, totuşi nu mai [e] cu caracter, ci fără. În fine omul a cărui fapte sînt dictate de principii bune ori rele, salutarii ori pernicioase, e om de caracter, iar omul care lucrează sub impresiunile momentului, fără ca prin faptele lui să se ţese firul cel roşu al principiilor, e om fără caracter, e un factor cu care nu poţi calcula, e un individ de care nu poţi şti cum se va purta anume în împrejurarea cutare sau cutare.

Un ministru, fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are [la] dispoziţiune alţi factori cu care să calculeze decât astfel de oameni. Azi omul meu e de-un principiu, mâine bagi de seamă că s-a schimbat. Azi roşu, mâine alb, azi alb, mâine negru, azi Rada, mâine Neaga — ba încă cu toate astea pretinde să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i, mă! Grozavu-i mă! Uite mă ! etc. Iata ce vor să zică partidele-n România — pardon! partidele personale — cine-ar putea presupune aşa ceva despre onorabilele partide din România şi mai cu seamă încă de toate, fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune...

Inamicul comun al acestor donquixonade e aşa numitul simţ comun. Ce principiu, domnule — îmi zicea un biet mitocan robust şi roşu la faţă — ce principiu şi libertate... Nu vezi că toţi umblă după chivirniseală. După chivirniseală. Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice, căci în urma urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru... chivirniseală.

Dar acuşi mă pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică. D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi naţiunea! Naţiunea! Ho, ho! Naţiunea, va să zică. Un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din ele cu naţiunea. „Suntem naţiunea... nu mai sunt partide-n ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!” Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.

Ba nu, domnişorilor, nu sunteţi dv. naţiunea,  nici unii, nici alţii, nici măcar toţi la un loc, nici măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci de secole: naţiunea. Dar dv. sînteţi consecvenţi. Aţi zis că sunteţi naţiunea şi vi se pare că o şi sunteţi — sau cel puţin faceţi ca şi cînd o aţi fi — îngrijiţi adică pentru dv. şi — mărire cerului — numai pentru dv. Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorului nu-i testaţi nici ştiinţa, nici limba, nici ţara, ci numai corupţiunea dv. cea mare şi partidele dv. cele fără de caracter. Mâncaţi venitul ţării, a trei generaţiuni viitoare, căci mâncaţi pe datorie pâinea copiilor, nepoţilor şi-a strănepoţilor dv. Tot luxul ce-l faceţi azi, poimîine la ei va fi mizerie. Dar finanţele ţării se ruină. Ce vă pasă, voi sunteţi naţiunea... cu moartea voastră a murit şi naţiunea, vorba ţiganului: ce-mi pasă mie că trăieşte toată lumea, daca mor eu. Dac-am murit eu, toată lumea a murit. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, gaură lângă gaură, până ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare. Aviz onor. ministerului de ga ... de finanţe! Aviz mandatarilor ţării!

Trei moduri sunt de-a rezolva o chestiune.

Cel întâi e că vezi lucrurile, surâzi amar, te îndoieşti... dar stai la îndoială şi nu mergi mai departe. Scepticism.

Cel de-al doilea e că vezi răul, îţi sfărmi capăţâna de-i afli cauzele, calculezi cu cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îţi scurtezi din plapumă binişor şi te-ntinzi numai pe cât ţi-ai scurtat-o... devii onest şi econom. Pozitivism!

Al treilea e că: văzînd răul, surâzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e bogată, ţara va plăti... Timpul va şterge şi urmele. Optimism!

Să analizăm toate aceste trei moduri in rebus. Cel dintâi şi cel de al treilea sunt cele obișnuite în România, cel de al doilea e cel obișnuit prin alte locuri ale lumii, mai cuminţi. Atât scepticul cât şi optimistul se opresc la îndoiala însăşi şi nu merg mai departe. Unul ştie răul şi caută lângă el, altul îl ştie şi sare cu ochii închişi peste el. Dar nevrând a şti de rău şi ignorându-l, el totuşi există. El ar exista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar exista şi, ca tot ce-i rău, ar creşte şi s-ar mări progresiv până ce s-ar fini cu ruina statului român. Să ne explicăm.

Azi sînt în România atâţia amploiaţi încât ai putea să umpli cu ei două generaţiuni, nu una. Jumătate din aceşti oameni care zgârie la hârtie ar putea să zgârie brânză şi să cântărească la măsline ori să facă cizme şi haine. Câte braţe s-au luat meseriei, câte comerţului, ba cine ştie câte artei şi literaturii! Daca Gr. Alexandrescu n-ar fi fost toată viaţa lui amploiat ar fi devenit unul din cei întâi literaţi ai Orientului. Ci aşa: toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rîndul lor, toate partidele nu sunt decât amploiaţi; pe de-o parte cei activi, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă o numesc cu toţii presă. Ce fizionomie are drăguţa ceea de presă, despre aceea cititorul va fi avut bunăvoinţa de-a se informa din articolul meu intitulat „Limba în ziarele din România liberă”.

 Încă un rău au oamenii din România: înainte voia fiecare să fie domn, azi vrea fiecare să fie ministru. De nu fiecare, totuşi aş vrea să am atâtea monede de-un ban pe câţi i-am surprins cu vorba asta asupra visurilor lor celor mai fericite.

Mihai Eminescu

Read more

Întunericul vine de la Răsărit

În anarhia pe care bolşevicii le-o oferă românilor găsim două personaje care implementează diferit, în aparenţă, tacticile de preluare forţată a puterii. Fiecare dintre ele este strâns legat, direct sau prin interpuşi, de „firul călăuzitor” prin care vine „lumina de la Răsărit”. Cei doi „komisari ai poporului” sunt „cârpa kaghebistă”, ilici şi plagiatorul halucinat – Ponta. Dacă primul este un moroi politic, o rămăşiţă nefericită a unui sistem violent, opresiv şi detestabil, al doilea nu părea să poată evidenţia apucături similare cu ale primului. Se pare că la bolşevici vârsta nu înseamnă mare lucru atunci când e vorba despre accesul la putere. 

Aşa cum se ştie prea bine, ilici a dat lovitura de stat din decembrie 1989 cu ajutorul şi în beneficiul „marelui prieten de la Răsărit”. După ce s-a folosit de serviciile „turiştilor” sovietici, ilici a trecut la faza a doua – implementarea structurilor care să-i asigure trecerea României de la statutul de ţară independentă şi nu foarte iubitoare de ruşi, la cel de ţară subordonată intereselor majore ale URSS. Presa a semnalat la vremea respectivă derapajele din discursurile rostite cu limbă de lemn ale noului „dictator luminat”, aşa cum îi plăcea să se considere. Pentru ilici n-a contat nici o secundă ideea vehiculată de unii, „jos comunismul”; doar nu era nebun să calce în picioare „nobilele idealuri ale comunismului”. Că individul este un trădător de ţară, acum nu mai e un secret decât pentru copiii de grădiniţă, iar că este şi un criminal încă în libertate – pentru asta stau mărturie dosarele nesoluţionate pe care familiile dispăruţilor la Revoluţie şi mineriade le-au înaintat justiţiei. Ca un adevărat bolşevic, în 1991 ilici era preocupat cu precădere de „binele URSS”, ţel din care făcuse „principala preocupare”, aşa cum reiese limpede din mesajul pe care l-a transmis lui Gorbaciov prin intermediul lui Ioan Mircea Pașcu. Reproduc aproape integral informarea pe care i-a făcut-o lui Gorbaciov consilierul acestuia V. Zagladin:

„La 9 februarie m-am întâlnit, la cererea lui, cu consilierul preşedintelui României, Ioan Mircea Pașcu (venit pentru a înmâna mesajul lui I. Iliescu lui M.S. Gorbaciov).

1. În cursul discuţiei, care s-a desfăşurat într-o atmosferă foarte caldă, de încredere, I.M. Pașcu ne-a informat mai întâi de toate despre motivele care l-au determinat pe preşedintele României să trimită mesajul lui M.S. Gorbaciov. După prezentarea mesajului, el a făcut o caracterizare succintă a situaţiei interne din ţara sa, evidenţiind două momente esenţiale.

Pe de o parte, în plan economic, situaţia rămâne extrem de complicată, în special din cauza insuficienţei resurselor energetice. O parte considerabilă a întreprinderilor îşi întrerup activitatea (total sau parţial), ceea ce provoacă încordarea relaţiilor cu clasa muncitoare. Muncitorii înţeleg că guvernul actual, spre deosebire de regimul Ceauşescu, preferă să reducă alimentarea cu energie a întreprinderilor decât să nu încălzească locuinţele, şcolile, grădiniţele şi acest lucru este întâmpinat cu aprobare. Cu toate acestea, întreruperea producţiei, conjugată cu pierderile salariale etc., nu pot să nu genereze nemulţumiri. Dacă nu se îndreaptă situaţia, măcar parţial, va fi o explozie.

Pe de altă parte, începerea războiului din Golf a slăbit întrucâtva împotrivirea opoziţiei. În fond, s-a ajuns la un fel de armistiţiu. E clar, Frontul (Salvării Naţionale - n.n.) încearcă acum să profite de situaţia creată şi să-şi întărească propriile rânduri. Se pregăteşte congresul Frontului, care va adopta, după exprimarea interlocutorului, „o orientare social-democrată“. Bineînţeles că, dacă acum ar avea loc alegerile, Frontul nu ar mai obţine atâtea voturi ca anul trecut. Dar în ansamblu poziţia lui nu arată rău. El nu va suferi pierderi mari, dacă, bineînţeles, va putea să-şi întărească rândurile. Aceasta depinde însă de îmbunătăţirea situaţiei din economie.

Opoziţia, fireşte, vede tot ce se întâmplă, dar deocamdată nu se hotărăşte să încalce „armistiţiul“, deşi forţele externe, în primul rând englezii, fac presiuni foarte active asupra ei (în special asupra Partidului Ţărănesc), o cheamă să manifeste „mai multă activitate“, să emită cereri noi către conducerea ţării.

Date fiind toate cele spuse, rugămintea de livrare către România în cursul lunii proxime a unei cantităţi suplimentare de gaz este dictată nu doar de raţiuni economice, ci şi politice. Livrarea unei cantităţi suplimentare de gaz ar fi, înainte de toate, un ajutor acordat clasei muncitoare, dar şi conducerii ţării în confruntarea ei cu forţele duşmănoase interne şi externe.

Din partea mea mi-am exprimat convingerea că cererea lui I. Iliescu va fi atent analizată; tot ce se poate va fi făcut, dar ţinând cont de situaţia noastră proprie complicată.

2. Desigur, au fost abordate problemele relaţiilor sovieto-române. I.M. Pascu a vorbit despre faptul că preşedintele I. Iliescu este în general mulţumit de dezvoltarea lor. Totodată, după părerea lui, posibilităţile de aprofundare a lor nu s-au epuizat nici pe departe, atât în plan politic, cât şi în plan economic.

După părerea lui I.M. Pascu, în plan politic nu este pusă încă la punct o „interacţiune autentică“ cu Uniunea Sovietică. Vechiul sistem de legături nu mai funcţionează, iar unul nou nu a fost încă stabilit. Potrivit impresiei interlocutorului, ansamblul relaţiilor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene se dezvoltă extensiv şi, în mare parte, fără planificare. Acum nu trebuie întârziată înfiinţarea unei noi structuri de interacţiune, pe cât posibil organică. Este nevoie de aceasta şi din punct de vedere al construcţiei europene, şi din punct de vedere al influenţei asupra evenimentelor interne într-o ţară sau alta.

Antisovieticii acţionează peste tot, ajutaţi de anumite forţe din Vest (deşi, a spus Pașcu, nici pe departe de toate: în decembrie şi în ianuarie li s-au dat sfaturi românilor de la Paris, Roma şi, de asemenea, de la Bonn să nu facă nimic ce ar fi putut să-i dăuneze lui Gorbaciov. Pașcu ştie că sfaturi asemănătoare au primit polonezii şi ungurii). Inerţia conceptuală a părţii sovietice, care se ocupă deocamdată numai de probleme curente, conjuncturale, îi ajută pe adversarii Uniunii Sovietice.

I.M. Pașcu a spus că declaraţia conducerii române privind necesitatea rezolvării rapide a problemei Tratatului de la Varşovia nu trebuie privită nicidecum ca o schimbare a poziţiei, ca o tentativă de a slăbi legăturile cu URSS. Pur şi simplu, a spus el, noi nu am dorit să trecem sub tăcere o problemă care a devenit evidentă. Dar, după spusele lui Pașcu, la Bucureşti se aşteaptă ca lichidarea OTV (Organizaţia Tratatului de la Varşovia – n.n.) să fie însoţită de „noi iniţiative cu caracter strategic“ din partea sovietică.

Răspunzând la întrebarea la ce fel de iniţiative se gândeşte el personal, Pașcu a spus: trebuie, mai întâi, o reînnoire rapidă a sistemului tratatelor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene, aici întârzierea este evidentă; în al doilea rând, sunt necesare unele înţelegeri cu privire la colaborarea neformalizată (în orice caz, în prima perioadă), care atinge probleme general europene şi în special est-europene. Problemele acestea sunt similare pentru toate ţările regiunii, numai că deocamdată fiecare le rezolvă singur. Chiar şi schimbul de experienţă ar oferi multe lucruri utile. Sau, poate, s-ar reuşi stabilirea unor mecanisme temporare de ajutor reciproc pentru rezolvarea problemelor urgente, inclusiv cele economice. Şi, desigur, trebuie luate în calcul şi dificultăţile interne, suficiente în fiecare ţară, inclusiv în România, şi dificultăţile în rezolvarea problemelor naţionale.

Desigur, a încheiat această temă I.M. Pașcu, în ultimă instanţă, rolul decisiv în evoluţia evenimentelor din Europa Răsăriteană şi pe întregul continent îl au procesele care se desfăşoară în Uniunea Sovietică. Din păcate, după greutăţile justificate şi inevitabile chiar şi în URSS, nemaivorbind de ţările din afara graniţelor ei, nu sunt remarcate acele mutaţii adânci care acolo deja s-au produs sau se produc şi care au cu adevărat o însemnătate revoluţionară pentru noi toţi. Este oare posibil ca, dacă M.S. Gorbaciov va veni la şedinţa OTV, să „clarifice situaţia pentru toţi“?

3. Profitând de ocazie, l-am rugat pe I.M. Pașcu să-mi spună care este poziţia conducerii ţării (România – n.n.,) faţă de procesele care se desfăşoară în Moldova.

I.M. Pașcu a spus că în conducere, la preşedintele I. Iliescu s-au discutat de mai multe ori aceste probleme. Părerea generală şi singură: nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M.S. Gorbaciov. Desigur, moldovenii sunt fraţii noştri, a spus Pașcu. Dar nimeni nu ne împiedică să dezvoltăm relaţiile frăţeşti, dacă ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie. „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament.“ Salvarea URSS, în orice caz: a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta vedem noi obiectivul nostru.

Apropo, Pașcu a spus că acele dificultăţi care au apărut în Moldova, inclusiv în urma acţiunilor conducerii acestei republici, împiedică în esenţă dezvoltarea unei relaţii normale a României şi cu Moldova, şi cu URSS în general. Aşa încât, de pe aceste poziţii, România nu este interesată nicidecum în adâncirea acestor dificultăţi. Având în vedere acest lucru, a spus interlocutorul, într-un discurs recent, rostit din însărcinarea preşedintelui I. Iliescu la Timişoara, am spus că problema Basarabiei este pentru URSS la fel ca problema Transilvaniei pentru România. Şi, dacă nu dorim să ne facem rău nouă, atunci nu trebuie să creăm probleme Uniunii.

Desigur, nu putem să nu recunoaştem că în România sunt forţe care se străduiesc să aprindă „problema moldovenească“. Dar marea majoritate a acestor forţe se manifestă împotriva Frontului, împotriva actualei conduceri a ţării. Se distinge în acest plan Partidul Ţărănesc, în spatele căruia se află englezii.

Conducerea ţării are în vedere continuarea muncii cu aceste forţe, străduindu-se să nu permită apariţia unor probleme suplimentare pentru Uniune.

Prezent la discuţie, ambasadorul României, V. Şandru, a adăugat că el, din însărcinarea conducerii, s-a întâlnit cu conducătorii Moldovei şi le-a adus la cunoştinţă punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I.M. Pașcu”.  (V. Zagladin) Februarie 1991 Arhiva Gorbacev-Fonda, fond N. 3 (Materialî V.V. Zagladina (1985-1992), opisi 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Pascu (Rumânia, sovietnik prezidenta), data 09.02.0991, listov 6.” (Revista „22”)

Iată că şi urmaşul lui ilici are „fapte de arme” similare cu ale tovarăşului său, în sensul că admite şi se angajează faţă de responsabilii ruşi cu care a intrat în contact ca „din luna iulie să înceapă un proces de „purificare”, cum a fost stabilit, și dânsul, ca și altă dată, contează pe ajutorul nostru (al ruşilor n.n.). Și că, din momentul începerii „curățeniei” totale, investițiile noastre locale vor fi valorificate” (Evgheni Egorov, consilier la Ambasada Rusiei la Bucureşti). De o gravitate extremă pentru România, asemenea înţelegeri pe care trădătorul Ponta le încheie din poziţia sa de premier nu pot rămâne fără urmări penale excepţionale. Să consimţi la aplicarea metodelor de lucru ale NKVD într-o ţară europeană şi membră a Uniunii Europene înseamnă să faci parte dintr-o caducă structură ce urmărea şi urmăreşte extinderea pe orice căi a influenţei nefaste a Moscovei în România. Aşa cum aflăm din directivele elaborate de Beria în 1947 şi distribuite partidelor comuniste subordonate Moscovei, cunoscute sub numele de „Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicaţia NK/003/47”, „Trebuie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijioacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite „întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de „înaltă trădare”. Coroborând directivele sovietice cu ultimele înţelegeri dintre ruşi şi „cartelul roşu” de la Bucureşti, viitorul imediat nu sună deloc bine. Anarhia sădită şi împrăştiată peste tot de către pucişti, răstălmăcirea şi falsificarea datelor, indiferent care ar fi ele arată că ultimele spasme ale moroiului roşu încă nu s-au manifestat. 

Read more

Kabbalah Hezbollah

  Conexiunile lui Ceauşescu în lumea arabă sunt binecunoscute şi la fel de cunoscute sunt cele ale urmaşului său, ilici, cu Yasser Arafat şi organizaţiile teroriste arabe cărora a continuat să le livreze armament până când NATO a început să dea semne de nervozitate. După acest moment, abordarea vechilor relaţii a fost schimbată, totul trecând de la unele semi-oficiale, la unele chiar neoficiale şi acoperite aproape complet.

După "Revoluţie", ilici şi-a construit sistemul care-i permitea să asigure supravieţuirea cadavrului comunist. Ideea centrală era continuarea acelei părţi a politicii lui Ceauşescu agreată de Moscova. Cum Rusia nu s-a ferit să-şi declare nici sprijinul faţă de Siria şi nici n-a ezitat în a se… abţine ori de câte ori era vorba despre o ţară arabă suspectată de terorism, ilici şi cartelul său au urmat politica Moscovei, că erau ai lui sau nu la putere. După implementarea sistemului şi după apariţia "oamenilor de afaceri" foşti rupţi-în-fund, colaborarea cu structurile militare teroriste a continuat sub diverse forme.

Omar Hayssam este un personaj de-acum foarte bine cunoscut. Plecat din ţară pentru că nimeni nu încerca să-l oprească, teroristul Omar Hayssam era un fel de Nicolae Popa: cu cât era mai departe de România, cu atât dormeau mai mulţi liniştiţi. Unchiul lui Hayssam, Mohamed Farzat era un rezident în România al Serviciilor de Informaţii Siriene şi, scriptic, exporta tractoare în ţara de baştină prin ICE Dunărea şi… Crescent, firma Securităţii trecută pe numele său de către turnătorul odios, Felix. Deşi era un mort de foame, Hayssam a reuşit să devină repede unul dintre cei mai bogaţi arabi din România, implicat la vârf în psd-ul pe care îl servea, dar şi la nivel statal prin apropierea sa de fostul preşedinte al ţării – ilici. Conexiunile infracţionale ale lui Hayssam nu se opresc aici. În timpul guvernărilor psd, din România au plecat zeci-sute de milioane de dolari atât spre Siria şi Cisiordania, dar şi spre Yugoslavia supusă embargoului a lui Slobodan Miloşevici; şi nu doar de-acum binecunoscutul trafic de benzină. În epocă, legile referitoare la scoaterea valutei din ţară erau special concepute pentru a oferi portiţele necesare alimentării cu valută a ţărilor… cu "probleme". Aducerea lui Hayssam în ţară va arunca în curând o altă lumină asupra relaţiilor psd cu organizaţiile teroriste arabe.

Vărul lui Hayssam, Raed Arafat este un palestinian care s-a decis la 16 ani să facă facultatea de medicină în România. Vine în ţară în acelaşi timp cu vărul Omar şi-şi face studiile ca un elev silitor. Înfiinţează după model scoţian SMURD, un serviciu fără mari fonduri, dar care ulterior este preluat de Ministerul de Interne. Simultan, Arafat este numit subsecretar de stat la Sănătate şi devine neoficial ministru al Sănătăţii. În această calitate a sa, Arafat stabilea condiţiile de participare la licitaţiile organizate de Ministerul Sănătăţii. La fiecare licitaţie, toate condiţiile cerute de Arafat erau îndeplinite doar de Deltamed, srl-ul de apartament al prietenului său Dan Vasile Gorgan (natura suspectată a prieteniei nu face obiectul articolului). Când Preşedintele Băsescu a propus o lege a sănătăţii de nivel european, singurul care a protestat vehement şi a demisionat a fost Arafat; legea îi ameninţa licitaţiile şi oricum ar fi sunat legea, dar să fie lăsat să-şi facă mendrele. Povestea este larg cunoscută şi, spre deosebire de neterminaţii usl, care se fac de cacao din cap până-n picioare cu fiecare ocazie, d-rul "Calafat" a ştiut să gestioneze criza cu şiretenie. Eforturile sale n-au fost în van: a revenit la Minister, iar iubitul său prieten Gorgan a câştigat în 2012 şi mai multe licitaţii oraganizate la Sănătate, Metrorex, C.J. Cluj (cu largul concurs ne-dezinteresat al lui Uioreanu), C.J. Constanţa, S.T.S., S.R.I., Spitalul clinic de Urgenţă Bucureşti (al lui Şerban Bradișteanu), Asociaţiile de Dezvoltare Intercomunitara: Euronest, Sud Muntenia, Sud-Est, București-Ilfov, Transilvania Nord, dar şi CET Turceni, Mittal Steel, Arpechim, Bechtel etc. Lista spitalelor care au beneficiat de... cheltuieli pentru ambulanţe (şi nu numai) e si ea lungă. Toate aceste entităţi, din fonduri bugetare, proprii sau europene au achiziţionat maşini, unele nedotate cu aparatură medicală, de la Porsche România: BMW X3, Mercedes de toate tipurile, Mitsubishi Pajero, Nissan Pathfinder, VW, multe dintre ele fiind construite, conform autorizaţiei Ministerului Sănătăţii, de către... Deltamed, de altfel singura beneficiară a unei asemenea calităţi. Nu e limpede cum construieşte Deltamed... BMW-uri X3, de exemplu, dar e foarte posibil ca, urmare a autorizaţiei primite ea să cumpere nişte 4X4 en-gros, să le vopsească în roşu-galben şi să le revândă la preţuri ce depăşesc imaginaţia (o asemenea „utilitara” costă 170.000 euro pentru firmele private şi 200.000 euro când e vorba despre o licitaţie organizată de prietenul Calafat). La fel de posibil este ca Deltamed să aplice "reţeta lui Copos": import de subansamble cu taxe de piese de schimb, care apoi sunt asamblate în ţara și vândute ca produse finite. Cât despre avionul SMURD, cel cumpărat formal din banii pe care „Fundaţia pentru SMURD” i-a primit prin virarea a 2% din impozitele populaţiei care a pus botul la vrăjeala, el apărea în scripte astfel: „Avion sanitar la dispoziţia SMURD – buget 1.524.358 lei” adică în jurul a 340.000 euro. Mult lăudatul avion, Piper PA-42 Cheyenne III, a fost produs până în 1993, motiv pentru care acum stă, responsabilii căutând piese de schimb şi este o „conservă zburătoare” pavoazată şi declarată ca fiind „de ultima generaţie”.

Acelaşi tip de avioane intră în componenţa flotilei de 6 avioane din dotarea firmei „Alfa Air” a lui Yigal Zohar, acelaşi Zohar care l-a transportat pe Căcărău la Timişoara în vremea interimatului sau prezidenţial. „Alfa Air” are în dotare avioane-taxi, dar şi avioane destinate intervenţiilor medicale tip SMURD, echipate cu aparatura necesară. Mai mult decât atât, „Alfa Air” are sediul pe bulevardul Ficusului, nr. 44A, adresă comună şi grupului de firme aparţinând lui Ştefan Vuza, cel care insistă să cumpere Oltchim, dar şi Trustului INTACT. Să spună Raed din Nablus, dacă avionul cumpărat este la mâna a doua sau a fost cumpărat la mâna a treia de la Zohar şi în ce fel infractorul Felix este amestecat în deturnarea a 2% din impozitele populaţiei.

Fraţii Ahmad şi Murad Muhamad sunt alţi exponenţi ai lumii arabe adânc înfipţi în lumea afacerilor româneşti. După traficul masiv de ţigări şi implicarea discretă în Ţigareta II, fraţii Muhamad dezvoltă o adevărată industrie în România. Venit în România la fel ca şi Arafat şi în acelaşi timp, Muhamad Murad şi-a făcut studiile la noi. Fireşte, tot medicină. Fraţii Muhamad au fost monitorizaţi de antitero pentru că provin din Libanul de Sud, zonă cunoscută ca loc de recrutare a gherilelor islamiste şi pentru simpatia faţă de organizaţia "Amal", aripa politică a mişcării Hezbollah. Apropierea lor de PSD este dovedită şi de prezenţa fostului preşedintele Ion Iliescu la inaugurarea Hotelului Majestic din Mamaia. În timp, fraţii Muhamad au construit hoteluri după hoteluri (Phoenicia), „Spring Time”, dar şi pateurile Mandy şi cele şase hoteluri Perla Majestic.

Read more

(re)Facerea (usl)

1. La început a făcut Moş Gerilă biroul luminos al lui ilici şi a pus draperii.

2. Şi biroul era gol, lipsit de spiritul malefic al predecesorului său, iar duhul (ras)putinian plutea deasupra apelor tulburi usl-iste.

3. Şi a zis Moş Gerilă: „Să vină lumina de la Răsărit!”. Şi s-a făcut întuneric până şi în biroul cel "luminos" ideologic.

4. Şi a văzut Moş Gerilă ca întunericul e bun, pentru că la adăpostul lui se poate fura în linişte. Şi a amestecat lumina cu întunericul şi minciuna cu adevărul, până n-a mai putut nimeni să le deosebească.

5. Întunericul l-a numit Moş Gerilă „ziuă” şi lumina – „noapte”. Şi a fost seara, apoi noaptea minţii electorale: prima zi.

6. A făcut Moş Gerilă cerul usl, cu minciuni deasupra lui şi cu mistificări sub el. Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii: ziua a doua.

7. Şi a zis Moş Gerilă: „Să se adune minciunile şi mistificările şi să se ascundă uscăciunea de stânga ce zace în liberalism”. Şi aşa a fost.

8. Uscăciunea liberală a numit-o Moş Gerilă „dreapta”, iar minciunile – „principii liberale de dreapta”. Şi a văzut Moş Gerilă că-i merge.

9. Apoi a zis Moş Gerilă: „Din liberalism trebuie să hrănim toate acele guri care ne-au asigurat puterea deplină; lor trebuie să le dăm afaceri bugetare şi instrumente pentru a produce şi mai mulţi bani pentru ei şi pentru clienţii noştri, ca şi pentru stăpânii noştri de la Răsărit”. Şi a fost aşa.

10. Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii electorale: ziua a treia.

11. Şi a zis Moş Gerilă: „Să nu fie luminători pe tăria cerului, care să lumineze pe pământ, pentru a nu se trezi prostimea din visul în care am băgat-o”. Şi a fost aşa.

12. A făcut Moş Gerilă cei doi intunecitori: intunecitorul cel mare, ilici care să mintă seara şi intunecitorul cel mic şi oligofren, mincinosul care să îngheţe apele noaptea.

13. Şi a văzut Moş Gerilă că-i merge. Şi a fost seară şi a fost iar noaptea minţii: ziua a patra.

14. Apoi a zis Moş Gerilă: „Să mişune pieţele de bani bugetari şi europeni şi la noi să scurgă toţi, nimic să nu ajungă aiurea, la populaţie”. Şi aşa a fost.

15. Şi a făcut Moş Gerilă jivinele cele mari financiar-liberale şi socialiste care mişunau pe toate pieţele financiare şi păsările de pradă bugetară care n-au scăpat nici un sector nepreluat. Şi a văzut Moş Gerilă că tot îi merge.

16. Şi le-a zis Moş Gerilă: „Prăsiţi-vă şi înmulţiţi-vă şi umpleţi ţara de voi, pentru a asigura supremaţia usl pentru minim 20 de ani”.  Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii: ziua a cincea.

17. Şi a făcut Moş Gerilă jivinele liberale după felul lor putinian şi leprele socialiste după felul lor stalinist şi toate jigodiile colaboraţioniste. Şi a văzut Moş Gerilă că aşa le e lor bine.

18. Şi a zis Moş Gerilă: „Să facem omul nou, prostit şi ameţit de o biserică îndulcită la bani bugetari, după asemănarea mea, care să fie condus de noi la urne”.

19. Şi a făcut Moş Gerilă omul nou după chipul şi asemănarea sa; a făcut liberali şi socialiști-liberali.

20. Şi Moş Gerilă i-a cădelniţat patriarhal zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă, stăpâniţi norodul şi tot ce mişcă să fie liberal şi socialist şi nimic altceva să nu mai fie”.

21. Apoi a zis Moş Gerilă: „Iată, vă dau mână liberă să daţi legi în favoarea voastră şi să sugeţi integral bugetul de stat. Aceasta va fi hrana voastră şi a noastră”.

22. „Iar poporului îi dau să mănânce iarba pământului şi răbdări prăjite, că de unde atâţia bani la buget, ca să le mai dau şi lor”.

23. Şi a privit Moş Gerilă la câte a tot făcut şi minţit şi a fost mulţumit. Şi a fost seară şi a fost iar noaptea minţii: ziua a şasea.

24. Şi mulţumit de felul în care se achitase de sarcinile de la Partid, Moş Gerilă le-a privit pe toate şi a decis că e momentul să se odihnească până la capătul celor două mandate. Şi a fost iar seară şi iar noaptea minţii: ziua a şaptea.

(Moș Gerilă (le Père Dugel) est un avatar du Père Noël, laïcisé en URSS sous le nom de Ded Moroz par la propagande communiste et adapté en roumain. Le Moș Gerilă, comme le Ded Moroz russe, a donc servi à déchristianiser le Moș Crăciun (Père Noël).) - Wikipedia

Dragoș Gros

Read more

Decalogul M10 după Macabei

Motto: „Cei patru macabei erau trei, Sf. Luca şi Matei, dar şi ăla singur, iar cu sergentul (M)Zece/ care-i şi întrece”. (folclor imaginar)

1. Iar Dealul Cotrocenilor fumega tot, că Se pogorâse Preşedintele liberal pe el în foc; şi se ridică de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor şi tot dealul se cutremură puternic.

2. De asemenea şi sunetul trâmbiţei se auzea din ce în ce mai tare; şi Monica grăia, iar Preşedintele îi răspundea cu glas.

3. Deci, fiind pogorât Preşedintele pe Dealul Cotrocenilor, pe vârful dealului, a chemat Preşedintele liberal pe Monica în vârful dealului şi s-a suit Monica acolo.

4. Atunci a zis Preşedintele către Monica: "Pogoară-te şi opreşte poporul, ca să nu năvălească spre Preşedinte, să vadă slava Lui, că vor cădea mulţi dintre ei”.

5. Zis-a Monica către Preşedinte: "Nu se poate că poporul să se suie pe Dealul Cotrocenilor, pentru că Tu ne-ai oprit din vreme şi ai zis: Trage hotar împrejurul dealului şi-l sfinţeşte cu inutilitatea Ta!"

6. Iar Domnul i-a răspuns: "Du-te şi te pogoară şi apoi te vei sui împreună cu Ponta; iar parlamentarii şi poporul să nu îndrăznească a se sui la Preşedinte, ca să nu-i lovească Preşedintele". Şi s-a pogorât Monica la popor şi i-a spus toate.

7. Atunci a rostit Preşedintele înaintea lui Monica toate cuvintele acestea şi a zis: "Eu sunt Preşedintele şi Dumnezeul tău liberal, Care te-a scos din coada clasamentului electoral şi din casa anonimatului politic. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”.

8. „Să faci o asociaţie civică de stânga şi să spui că e de dreapta, tot aşa cum şi eu am spus fraierilor care m-au crezut, în campania electorală. Să o faci, dar să nu cumva să abandonezi stânga şi să-ţi faci chip basist cioplit. Să nu i te închini lui, nici să-i slujeşti, ca Eu sunt Preşedintele tău şi sunt un Preşedinte zelos, care pedepsesc pe copiii tăi politici pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam ideologic şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce fura şi păzesc hoţiile noastre bugetare”.

9. „Cinsteşte pe tatăl tău politic, ilici, cel care a făcut civismul tău să pară de dreapta, dar şi pe mama ta liberală, ca să-ţi fie ţie bine şi să rămâi mulţi ani în politica pe care ţi-o va da Preşedintele tău klausian”.

10. „Să-ţi aminteşti că şase zile vei minţi poporul tău cu liberalismul şi cu civismul tău şi în ziua a şaptea să te odihneşti. Iar ziua a şaptea să fie de odihnă şi să nu mai spui nimic, nici la tele-vizuini să nu mai apari, ci doar să te ocupi ca lumea să creadă că tu faci opoziţie”.

11. „Asociaţia ta să o faci împreună cu aceia care se ocupa de fondarea asociaţiilor fără rost, cu Marian Supradotatul şi cu Hadrian, ca tot ei au (în)fundat şi Mişcarea Populară care nu e”.

12. „Să nu ucizi! Dacă doar minţi şi înşeli, asta n-a omorât pe nimeni”.

13. „Să nu fii desfrânată! Să nu te înhăitezi cu ai lui Băsescu şi să nu întinezi nobilele idealuri ale liberalismului”.

14. „Să nu furi! De asta se ocupa apostolii socialiştilor şi arhanghelii roşii ai liberalilor”.

15. „Să nu mărturiseşti adevărul împotriva aproapelui tău liberal sau, Doamne fereşte!, împotriva stăpânilor din Piaţa Rosie!”

16. Să nu doreşti partidul aproapelui tău liberal, ci să-ţi faci tu unul. Să nu doreşti nici funcţia lui, nici bugetul, nici electoratul şi nici rolul pe care taika ilici i l-a hărăzit fiecăruia, ci să joci rolul tău de politician care dă interviu pisicii şi care îşi pune desene infantile pe paginile de internet”.

17. Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor şi a văzut dealul fumegând; şi văzând, tot poporul s-a dat înapoi şi a stat la telenovele, temându-se.

18. Şi a stat tot poporul departe, iar Monica s-a apropiat de întunericul unde era Preşedintele, în biroul cel luminos al lui ilici.

19. Atunci Preşedintele a zis către Monica: „Aşa să vorbeşti poporului şi aşa să vesteşti: Să nu vă faceţi dumnezei de argint şi nici dumnezei de aur să nu vă faceţi, ci să-Mi laşi mie şi alor mei aurul şi argintul şi toată crema bugetului de stat. În tot locul unde vei pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la tine, ca să te binecuvântez cu câte ceva din politică şi să nu te sui pe trepte la Palatul Meu, ca să nu se descopere acolo goliciunea ta doctrinara!"

20. „Iată acum legiuirile pe care tu le vei pune în vedere lor: Asociaţia să fie legată de numele tău şi pe numele tău, cum a făcut Neamţu, ca să-ţi fie uşor să treci înapoi la liberal-socialisti (să nu dai mai mult de 900 de arginţi pe ea, că nu face). Coteria să-şi propună cam tot ce e deja în Constituţie, iar obiectivele să fie cât mai generale, să sune frumos, dar să fie lipsite de orice conţinut; vrem stăpânirea poporului, nu deşteptarea lui”.

21. „Dacă vei avea nevoie de ajutor, să nu vii la Mine şi nici la Nelu Cotrocelu’, că îl ai pe Marean Supradotatul lângă tine, aşa că nu-ţi mai trebuie altul care să te-ncurce. Iar dacă vei împlini toate acestea, a ta va fi împărăţia politicii, chiar dacă undeva mai în dos, pe stânga”.

Dragoș Gros 

Read more

Înjurătura la români

Modul de a înjura al popoarelor nu e lipsit de importanţă etnologică, deoarece adesea în acele expansiuni prea libere se manifestă temperamentul particular, pornirile caracteristice ale omului din popor.

La noi, ca la unguri şi la popoarele balcanice, nimic n-a fost cruţat de profanare: chiar vorbele cele mai sfinte se asociază, în gura românului, cu expresiile cele mai triviale şi mai obscene. Crucea, legea, Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, sfinţii etc., nimic nu scapă de batjocură şi de hulă.

Această ciudată particularitate o constata, deja la 1646 pentru Moldova călugărul minorit Bandinus, iar Sulzer o relevează pentru Muntenia, observând cu oarecare exagerare (II, 356): „În privinţa înjurăturilor, muntenii întrec pe toate neamurile de sub soare, afară de italieni. Vorbele murdare sunt deopotrivă familiare celui mai mic băiat de ţăran ca primului boier şi chiar cocoanei sale şi, precum e obiceiul şi aiurea la oamenii fără educaţie, chiar în societate cu damele dânşii îşi exersează spiritul cu jocurile de cuvinte cele mai necuviincioase, făcând să alterneze murdăriile cele mai mari cu înjurăturile cele mai triviale. Spre a înjura mai energic şi cu unele adaose, se servesc de verbul latin favorit... care sună aproape ca în italieneşte. Cu această vorbă obscenă nu se cruţă nimic din ceea ce înjuratul ţine de bun şi venerabil în sine: crucea lui, pomana lui, legea lui, sufletul lui, mama lui... Şi pentru ca această nostimă vorbă să nu facă prea puţin efect, nu lipsesc a o repeta la sfârşitul înjurăturii şi rostesc această repetiţie cu o voce trăgănată şi fină de falset".

Pornirea la înjurături obscene şi execrabile e comună întregului Orient şi ea pare a veni de la turci, la care surugii sunt deprinşi a adresa vitelor aceleaşi obscenităţi ca şi la noi. Cea mai comună dintr-însele, înjurătura turcească prin excelenţă, este „sictir” („hai sictir!, a da cu sictir"), care, pierzându-şi trivialitatea primitivă, a ajuns să fie rostită în împrejurările cele mai neînsemnate, ca maghiarul „bassama” (baszoma) şi înjurătura corespunzătoare românească. Formula completă, care revine adesea când e vorba de turci, sună anasyni sictim (corespunzând rus. „ibi tfoi mati!”) litt. mama lui!, sau avradini sictim! cu acelaşi sens (Cf. anasyny, mater ejus (d. ana „mama”) şi avradyny, femina ejus (d. avrad „târfă”: ar. avret „parties secrètes du corps”).

Iată câteva exemple :

Dionisie, 222: Turcii, dacă au văzut că le mănâncă copiii şi fetele calmucii, i-au cuprins mirare de au fost zicând anasini sictim! ce lighioane de oameni au adus ghiaur muscal să ne mănânce copiii! Hristache(1818) : De nimeni nu vrea să ştie, de avrad şi de anasîna... Aricescu I, 42: Turcii nu-l ajunseră să-l taie şi clătinau din cap zicând: avradini sictim! cu puştile. Delavrancea, Sultănica, 205 : ienicerii prind pe Miu de ceafă: bre, ghiaur, anasîna sictir! Teodorescu, 121 (Jocul păpuşilor) : [Bragagiul] Bre, avradini sictir, ghiaur! 129 : [Muscalul vede pe turc] Tureski, ibi tfoi ...! [Turcul] Anasini sictim, ghiaur!

Alte înjurături sunt: (bărbăteşti) codoş, pezevenghi, puşchi; (femeiesc): codoaşcă, magmuză, paciaură. Calităţile nefavorabile denotă mai întâi defecte fizice: bondoc, chel, chior, ciolac, dizman, peltic, pipiriu, sacat, şaşiu, zaif.

Apoi poreclele: babalâc, balcâz, bursuc, dalcauc, gianabet, lichea, tălăşman, tembel ... precum şi o serie de noţiuni relative la prostie: budulac, mangafa, zevzec; la deşteptăciune: chiolhaniu, ciapcan, dahiu, ischiuzar, mehenghiu, pişicher, şiret, telpiz; la beţie: mahmur, tiriachiu, turlac; la o stare posomorâtă: matuf, sanchiu, ursuz; la rea voinţă: avan, duşman, hain; la fanfaronadă: farfara, fudul, palavragiu; şi la vagabondaj: derbedeu, dulandragiu, haidamac, haimana, iabangiu, telălău, zamparagiu.

Calităţile favorabile sunt reprezentate în foarte mic număr: chiabur, cilibiu, deliu, ogurliu, sadea... În fine, următoarele care derivă de la nume proprii: agiamiu (litt. persan), arnăut (grâu), cârjaliu, ciufut (litt. evreu), ciutac (litt. turc dobrogean) etc.

Lazăr Şăineanu

Read more