Voalul musulman, de la mitul modern la realitate

  Se vorbeşte des în media despre burka/burqa şi despre voalul cu care femeia musulmană îşi acoperă capul, în general, dar din păcate, doar superficial şi deseori inexact. De exemplu, se fac referiri la voal ca fiind un accesoriu exclusiv feminin, dar el este prezent şi la bărbaţi, în majoritatea ţărilor musulmane. Pentru o mai bună înţelegere a rostului său, să luăm în discuţie cele două mari categorii de purtători de voal, femeile şi bărbaţii lumii musulmane, analizând cele două influenţe ale sale, religia şi tradiţia.

Islamul a „moştenit” voalul, ca şi creştinii, de la precursorul lor religios, Torah sau Vechiul Testament şi era un accesoriu exclusiv feminin. În Coran nu există obligativitatea purtării voalului în permanenţă, ca de altfel şi la creştini. Sf. Apostol Pavel vorbea despre asta spunând că „orice femeie care se roagă sau proorocește cu capul dezvelit îşi necinstește capul ei”, în timp ce Coranul recomandă ca femeia „să-şi pună văluri peste piept, să nu-şi descopere frumuseţea decât bărbaţilor lor, ori taţilor lor, ori taţilor bărbaţilor lor... şi să nu bată din picioare, ca să se ştie ce ascund din frumuseţea lor”. Observăm că în Coran recomandarea nu se referă la cap, păr etc., ci la acele părţi ale corpului femeii ce pot fi o ispită pentru bărbaţi. Se spune chiar că Aïcha, a treia soţie a Profetului nu purta voal, ceea ce i-a surprins pe bătrâni, dar Mohamed le-a spus că asta este decizia ei, iar el nu are voie să se amestece.

Aşa cum era de aşteptat, lumea musulmană, în special cea arabo-musulmană, a privit diferit portul voalului, ceea ce a şi determinat diferenţierea lui, în funcţie de ţară, tradiţii şi percepţie religioasă, dar şi numele pe care acesta îl poartă. Că se numeşte burka/burqa, hijab sau niqab, voalul acoperă parţial, cvasi-total sau chiar complet faţa şi părul. Burqa este ca o vizieră ce ascunde absolut tot, niqab-ul lasă doar ochii la vedere, în timp ce hijab-ul descoperă toată faţa, acoperind doar părul. Contrar opiniei generale, femeia musulmană nu este deloc obligată să poarte voal, ci asta este exclusiv decizia ei. Am întâlnit familii arabe unde bărbatul nu dorea ca soţia lui să poarte voal, considerând că asta e învechit, dar când ea a luat decizia să-şi acopere capul, soţul a trebuit să accepte.

Dar voalul nu este un accesoriu exclusiv feminin, aşa cum spuneam. Bărbaţii, la rândul lor, poartă voal, chiar dacă el nu are aceeaşi semnificaţie ca în cazul femeilor. Pe alocuri, voalul suferă o transformare şi este înlocuit de turban. Şi în cazul lor, tradiţia şi necesitatea de multe ori, au dus la adoptarea tacită a unui adevărat „cod al voalului” ce nu poate fi încălcat. De exemplu, un superior îşi va lăsa faţa la vedere când este în prezenţa unui inferior, dar aceluiaşi i se vor vedea doar ochii dacă merge la un altul, superior lui. Între cei de acelaşi rang, voalul se poartă relativ neglijent, acoperind parţial faţa, dar lăsând totuşi cea mai mare parte a ei, la vedere. Politeţea, complet diferită de ceea ce înseamnă la noi conceptul, obligă tribul la un anumit comportament, pe care nimeni nu se gândeşte să-l încalce şi la fel se întâmplă şi cu voalul bărbătesc. Singura excepţie de la regulă, când voalul acoperă complet faţa fără semnificaţii sociale, este atunci când bărbaţii călătoresc prin deşert şi au parte de o furtună de nisip. În rest, excepţiile nu sunt admise, nici chiar nobililor, în accepţia arabă a termenului. În legătură cu asta, aş observa că teroriştii de la ISIS, care poartă acel voal negru ce le lasa descoperiţi doar ochii, încalcă grav „codul voalului”, folosind acoperământul capului ca nişte tâlhari mascaţi, ceea ce şi sunt de fapt, indivizi rupţi de tradiţia arabă şi tribală a lumii arabo-musulmane.

Read more

Exerciţii de gândire refugiată

  În toată povestea „refugiaţilor”, mai multe aserţiuni îmi apar volatile, ca să nu spun neserioase. Să le luăm pe rând şi să le analizăm, pornind de la argumente irefutabile, apoi să vedem unde ajungem cu raţionamentele. Mass media internaţională şi, după ea cea naţională, colportează ştiri, care mai de care mai năstruşnice, fără nici o urmă de raţiune în înşiruirea informaţiilor, astfel că o să încerc să le extrag şi să le rearanjez, cum spuneam, plecând nu de la fantezii, ci de la realităţi incontestabile.

O realitate este această imigraţie masivă spre Europa... Da, dar nu toţi imigranţii sunt sirieni sau afgani, ci foarte mulţi dintre ei sunt tunisieni. Insulele Lampedusa şi Pantelleria, pendinte de Italia, sunt destinaţii certe ale imigranţilor tunisieni, încă din 2012, nu că anterior n-ar fi existat migraţie, ci doar că înainte de „primăvara arabă”, ea era mult stânjenită de autorităţile tunisiene. Acesta este motivul pentru care Italia are azi cei mai mulţi imigranţi musulmani, doar că UE „uită” să amintească de ei; însă nu uită să-i „repartizeze” Europei de Est, deci şi nouă. Dacă se gândeşte cineva să spună că prin aceste insule italiene au intrat în Europa sirieni, să privească pe hartă şi să ia multele articole din presa franceză care au redat cu lux de amănunte detaliile acestei imigraţii, încă de la început.

O migraţie încurajată de Germania (în principal), poate comporta riscuri, măcar la o primă vedere, motiv pentru care foarte mulţi speculează posibilitatea ca islamismul să penetreze structurile europene de siguranţă. Să spunem deocamdată că dracul nu e chiar aşa de negru şi să continuăm... „Fundamentalismul islamic” este o sintagmă demnă de o analiză serioasă, dincolo de vorbe goale şi/sau tipare isterizante în masă. În toată media, „fundamentalism” e sinonim cu extremismul religios. Până aici e limpede... că nu e deloc clar... Manifestarea religioasă musulmană, profund religioasă şi conştientă nu poate duce la crime şi violenţe, pentru că, într-o atare situaţie, ea ar intra în contradicţie flagrantă cu învăţătura Coranului şi cu al său „decalog”. Aşadar, putem concluziona că fundamentalismul islamic NU are rădăcini religioase autentice... Dacă nu e religios, atunci ce caracter are el? Aşa cum se întâmplă peste tot în societăţile ipocrit-politico-religioase, caracterul său e unul eminamente politic, doar „drapat” în „hainele” religiei. De aici, deosebim două feluri de fundamentalism: unul manifest între graniţele unuia sau mai multor state musulmane, ca urmare a unui mod de a lupta împotriva ocupantului străin (Afganistan, Iraq etc.) şi altul care se exprimă în străinătate, prin atentate, crime şi altele asemenea. La o primă vedere, prima formă de manifestare a fundamentalismului nu are nevoie de nici un comentariu... Cu toate astea, voi reveni, aruncând o altă lumină asupra lui.

A doua formă de manifestare a islamismului, atentatul în străinătate, este de necontestat, dar ea are şi o frecvenţă relativ redusă, atât din cauza numărului redus al aderenţilor la o mişcare de gen, cât şi din cauza pregătirii extrem de precare a celor care pot comite asemenea orori. Aşa s-a manifestat fantomatica Al Qaeda, cu atentate odioase, dar cu frecvenţă redusă şi aşa ar fi trebuit să ne apără şi „Statul Islamic”. Cu toate astea, această ISIS e prezentată de către mass media ca un fel de colos fundamentalist care ocupă tot ce vrea şi care se pregăteşte să, nici mai mult, nici mai puţin decât... să invadeze Europa! Bine, bine, dar cunoscând aceste intenţii ale ISIS, Germania îşi permite să încurajeze imigraţia siriană în Europa, ignorând posibilitatea ca printre cei 500.000 de refugiaţi pe an să se numere şi câteva sute de terorişti introduşi ca un „cal troian” pe stil nou, în inima Europei? Cum Germania nu ignoră nimic, rece şi calculat, înseamnă că acest risc nu există.

Acest „Stat Islamic” a apărut ca urmare a luptei pe care sirienii au dus-o împotriva regimului lui Bashar Al-Assad, ca o formă extremă de manifestare naţională. Destul de repede, „califatul” şi-a „uitat” obiectivul şi a început să „atace” haotic, în stânga şi în dreapta, armata lui Al-Assad, dar şi ţinte din străinătate şi a crescut, dacă ar fi să dăm crezare presei, într-o zi, cât alţii într-un an. A „ocupat” oraşele importante din Siria, câmpurile petroliere, aderenţii au început a se deda la crime, violuri şi la vânzări de femei... Aşa spune presa, aşa spun şi eu... Dar unde era în acest timp, excelent dotata armată siriană, înarmată de ruşi cu peste 6500 de tancuri moderne şi eficiente şi sute de mii de pistoale-mitralieră, aruncătoare de grenade şi altele? Dar „Statul Islamic”, de unde şi-a luat armele? Nu, nu tot de la ruşi, că nu e logic; ei îl sprijină fără echivoc pe Al-Assad. Atunci de unde? De la americani? Nu cred... În acest moment, asistăm la o situaţie complet paradoxală: unde iniţial, NATO lupta împotriva „regimului dictatorial” al lui Al-Assad, iar ISIS – tot împotriva lui, acum, comunitatea internaţională se vede în strania poziţie de a fi... alături de acelaşi dictator, în lupta sa împotriva Statului Islamic, ceea ce sfidează orice logică.

Dar cine cu cine se bate în Siria, în afară de ISIS cu trupele guvernamentale? Sunniţii cu alaouiţii? Creştinii cu sunniţii? Alaouiţii cu creştinii? Sau toţi cu toată lumea? Iranul stă impasibil, deşi anterior s-a implicat chiar şi cu armată în sprijinul lui Al-Assad? Dar bogatele ţări din Golful Persic? Presa nu spune nimic, la fel procedează şi liderii europeni... Liniştea acoperă această poveste, o excelentă ocazie pentru jurnalişti de a specula şi de a prezenta ca ştiri „sigure” tot ceea ce diversele servicii de informaţii le dau pentru intoxicarea populaţiei din ţările UE.

Una peste alta, migraţia din ţările musulmane are o singură cauză şi nu, ea nu e fuga de un neprecizat război, ci, aşa cum mărturisesc şi refugiaţii, ei caută „o viaţă mai bună” în ţările bogate ale Europei, ţări capabile financiar să le susţină pretenţiile la o viaţă de huzur, din fonduri comunitare. ISIS e o traznaie utilă anumitor medii interesate, care nu va invada nimic niciodată şi care, când îşi va fi terminat rolul, o să dispară ca Bin Laden. De ce toate astea? Dacă ştiam, mai apucam să scriu articolul?

Read more

De la Traian la „biserica lui Adam”

Monumentul de la Adamclisi

Monument funerar din Algeria

 „Tropaeum Traiani este un monument triumfal roman în Adamclisi, județul Constanța, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d.Hr. pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d.Hr.”, scrie Wikipedia. Ceva nu se potriveşte în povestea asta... Primul război dintre daci şi romani s-a încheiat cu bătălia de la Tapae, localitate din Banat, deci fără nici o legătură cu Dobrogea. În acelaşi timp, se susţine că în cel de-al doilea război daco-roman ar fi fost, prin 106 d. Cr., o bătălie în zona Adamclisi şi o alta la Sarmisegetuza, adică la vreo 700 km distanţă una de cealaltă. Combatanţii trebuie să se fi alergat deloc neglijabil, mai mult decât au luptat, conform acestor surse relativ oficiale. Dacă în primul război, Traian a trecut Dunărea pe un pod de vase, în cel de-al doilea e clar că a traversat-o pe podul construit de Apollodor din Damasc. Şi atunci ce a căutat Traian în Dobrogea, când cartierul general al dacilor era la cca. 100 km de pod? A mers el până acolo ca să se bată cu Decebal, cel care era în capitala dacă, pentru ca apoi, atât el, cât şi Decebal să mai dea o fugă înapoi și pentru ca ultimul să se lase asediat de armata romană, la Sarmisegetuza? Nu e hilar? Ba da, dar şi o dovadă de superficialitate, pentru că în Dobrogea nu erau daci, nici geţi, ci triburi tracice, cel mai probabil înrudite cu dacii şi geţii, dar populaţia majoritară erau grecii. Aşa-numita „unificare a triburilor dacice” era, de fapt, o alianţă conjuncturală a triburilor daco-getice care se organizau astfel pentru a trece Dunărea în scop de jaf, aşa cum menţionează multe surse antice, ignorate de cei mai mulţi istorici moderni.

„Ansamblul din care făcea parte monumentul, mai cuprindea un altar funerar, pe ai cărui pereți se aflau înscrise numele celor aproximativ 3.800 de soldați romani căzuți probabil în lupta de la Adamclisi, și de asemena un mausoleu, cu trei ziduri concentrice, în care se pare că a fost înmormântat comandantul (praefectus castrorum), care, cu prețul vieții sale, a decis victoria din anul 102”, continuă povestea Wikipedia... Textul e inexact, fantezist şi relativizant. „Probabil” şi „se pare” nu pot susţine argumente istorice serioase, ci doar legende istorice. Să mai spunem că victoria din 102, de la Tapae, putea fi determinată de un „praefectus castrorum” (dar care castru îl găzduia?), chiar cu preţul vieţii, dar el nu putea fi dus din Banat, pentru a fi înmormântat în Dobrogea, mai ales la 4 ani după moarte. Cea mai hazoasă idee este aceea conform căreia numele a 3800 de soldaţi ar fi fost trecute undeva. Cine, pe atunci, cunoştea numele soldaţilor romani şi în ce loc din fostul Imperiu roman mai există o astfel de înşiruire? Puteau ele să apară într-un monument dedicat, chipurile, lui Traian?! Împăratul şi soldaţii - omagiaţi împreună? Nici vorbă!

„Monumentul, în varianta în care a fost reconstituit de către arheologi, este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la bază mai multe rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară un acoperiș conic, cu solzi pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia se ridică suprastructura hexagonală. La partea superioară se află trofeul bifacial, înalt de 10,75 m, înfățișând o armură cu patru scuturi cilindrice”, mai spune Wikipedia, continuând fanteziile. Păi, în tot Imperiul nu s-a pomenit o singură construcţie cilindrică, excepţie făcând columnele, dar ele nu sunt edificii. „Bomboana pe colivă” e „trofeul bifacial”, sub forma unei statui nonfigurative, iarăşi ceva de negăsit pe toată durata existenţei Imperiului roman. Când turcii au ocupat Dobrogea, au numit monumentul „Adam klisi” – „biserica lui Adam”, deci ei erau conştienţi că vechimea lui este cu mult mai mare decât cea care în mod nefericit îi este conferită azi.

Read more

Emigrație sau islamism?

Oricât ar părea de paradoxal și oricât se vântură pericolul fundamentalist, în toată povestea emigrației musulmane, islamismul joacă un rol secund. Pentru noi, nu extremismul religios constituie un pericol, ci însăși mutarea unor populații primitive, cu arme și bagaje, din Evul Mediu în Europa sec. XXI.

Cei care susțin emigrația triburilor arabofone, pe motiv că fug din zonele de conflict, ar trebui să-și pună și câteva întrebări, deloc lipsite de importanță... Una dintre ele ar fi de ce afganii emigrează acum și de ce n-au facut-o atunci când Afganistanul era teatru de război? De ce au așteptat ani de zile până să ia calea bejaniei? De ce din Siria au început a pleca sirienii, la doi ani după ce statele europene și-au retras cetățenii din Siria?

Se pretinde că și libienii își părăsesc țara, tot pe motiv de teatru de război. De ce ar veni ei în Europa? În Tunisia locuiesc cca. 1 milion de libieni, ca refugiați. De ce în Tunisia? Din câteva motive, unul mai important ca altul... Să le trecem în revistă într-o ordine exhaustivă: libienii aflați în Tunisia locuiesc la hotel, dar cazarea și masa sunt plătite de statul libian, prin ambasada să de la Tunis. Apoi, fiecare libian primește de la stat cca. 600 de euro pe lună, bani de buzunar suficienți pentru a trăi foarte bine în Tunisia (să calculăm venitul astfel obținut de o familie libiană, compusă din bărbat, două sau trei soții și minim doi copii). De ce ar alege libienii Europa, unde cazarea ar trebui să și-o plătească sau să aleagă umilitorul statut de azilant, găzduit în dormitoare comune? Nu, niciodată libienii nu vor emigra în Europa! Cel mult pot veni cu scopuri bine determinate, în nici un caz pentru a imigra.

Şi care ar putea fi scopul unora... fără un scop bine determinat pentru a imigra? În varianta oficială şi mult încurajată de anumite medii, scopul ar fi „înrolarea” în ISIS a unora dintre ei, ceilalţi fiind doar refugiaţi... Ce fel de refugiaţi sunt ei, încă nu e deloc limpede, cum nu e clar nici cine de cine fuge: creștinii de musulmanii sunniti, alaouiţii de creștini sau toţi fug de... toţi?  

Dar ce este această „organizaţie” fără un conducător bine stabilit şi cu o denumire-acronim, nicidecum arabă, ci... americană, adică „Islamic State of Iraq and Syria”? Cum ce??? O poveste media, o gogoaşă aruncată credulilor care înghit tot ceea ce „presa” le trece pe sub nas. Să vedem de ce şi ce poate fi această organizaţie-fantomă... Înainte de orice, „islamic state”, adică „stat islamic” este denumirea anglofonă a califatului arab, ceea ce, până aici, e plauzibil. Dar trebuie să înţelegem întâi noţiunea de „califat”... Un califat nu poate fi declarat decât de către un calif, iar acesta nu se poate declara astfel decât dacă el poate dovedi liderilor religioşi musulmani că este un descendent direct din Profetul Mahomed. În caz contrar, imamii sunt obligaţi să-l excludă din comunitatea religioasă, la fel cum Islamul îi obligă să condamne extremismul religios. Dacă astea se întâmplă sau nu, ăsta e deja un alt subiect, dar dacă fundamentalismul mai poate fi interpretat de către anumiţi lideri religioşi, subiectul califatului este imposibil de interpretat, ceea ce a şi dus la dispariţia califatelor, încă din Evul Mediu, odată cu dispariţia descendenţilor direcţi ai Profetului.

Dacă vom înţelege că un califat (sau stat islamic) nu poate fi acceptat de liderii religioşi sunniţi, în absenţa descendenţei din Mahomed, cu siguranţă vom pricepe că aceştia ar fi primii care să se opună ororilor ce sunt puse în cârcă unor credincioşi de-ai lor, iar asta pentru că îi obligă Coranul şi cele 10 porunci pe care se spune că Profetul le-ar fi primit de la Arhanghelul Gabriel (Djibril, în arabă). Dar toată povestea asta pluteşte în apa tulbure a relativizării şi a necunoaşterii elementelor de bază ale unei religii deloc ermetice. Cui foloseşte fantomatica „organizaţie”-califat? Cui foloseşte emigraţia din „teatre de război” – post factum? Câţi dintre emigranţi vin cu adevărat din ţări unde există conflicte şi câţi dintre ei nu sunt decât nişte golani care vor să îngroaşe rândurile lumii interlope occidentale, asta o să vedem curând; sau poate că nu toţi...

Read more

Ce înseamnă imigraţia din lumea arabă?

  Pentru o mai bună înţelegere să luăm la întâmplare un lot de 500 de imigranţi legali şi cca. 1.500 ilegali, veniţi cu hârtii falsificate luate de la cei ajunşi legal sau pur şi simplu fără hârtii, dar introduşi în ţară de către călăuzele care îi aduc din insulele greceşti, prin Bulgaria sau Serbia, prin corupţie sau prin alte mijloace. Odată ajunşi în România, imigranţilor trebuie să li se asigure exact acele condiţii pe care le-a stabilit UE şi pe care nici românii nu le au: asistenţă socială ca la ei acasă, muncă – la fel, drepturi peste drepturi şi pretenţii peste pretenţii. Nu, nici unul dintre cei 2.000 de imigranţi nu vor mişca un deget pentru a presta o activitate, alta decât cea infracţională. Cum din masa mare de imigranţi de care UE vrea să scape fac parte şi magrebienii, să adăstăm un pic asupra mentalităţii lor colective.

Percepţia lor democratică e diferită de a noastră, chiar complet diferită: pentru ei, democraţia este acea formă de organizare perfectă, unde primeşti bani fără să munceşti. Dacă îi pui la muncă, strigă imediat „dictatură!”, dacă nu le dai să mănânce – ies în stradă etc. Munca e o ruşine la magrebieni, aşa că extrem de puţini îşi vor căuta un loc de muncă, în general cei cu studii, adică și mai puţini. Majoritatea lor sunt analfabeţi, incapabili să înţeleagă chiar şi un text simplu în arabă, franceză sau, mai rar chiar, în engleză. Pe aceşti analfabeţi va trebui să-i înveţe cineva limba româna, dar cine și cum?

O parte a lor, deloc de ignorat, o reprezintă femeile însărcinate. Ele vor naşte pe teritoriul României, deci copiii rezultaţi vor primi cetăţenie romană şi, pe cale de consecinţă, la fel părinţii lor. Povestea cu găzduirea temporară este doar o minciună uriaşă cu care un guvern iresponsabil adoarme bănuielile unei populaţii neinformate. După ce femeile însărcinate au născut, dar şi cele care nu vin însărcinate, pot să nască minim doi copii, doar pentru a cere, în calitatea lor de cetăţeni români, ajutoare sociale şi concedii de maternitate. Cum nu vor rămâne aici doar doi ani, ele vor naşte până se vor satura şi banii statului le vor veni, aşa cum a păţit şi Germania cu imigranţii turci şi nu numai. Aşadar, iată o primă problemă despre care guvernul nu suflă o vorbă.

Că magrebienii fug de muncă n-o spun doar eu, ci o spun şi egiptenii şi o ştiu toţi în ţările din Golful Persic, unde găsim imigranţi economici marocani, dar nu şi tunisieni sau algerieni (de libieni nici nu se pune problema, pentru că ei primeau bani de la Gaddhafi... ca să NU muncească). Ei îşi vor lua banii de la guvern, dacă nu vor mai primi, vor ieşi în stradă cu toţii, la grămadă cei legali cu cei ilegali, cei care au primit cu aceia care n-au primit. Dacă vor consuma mai mult decât pot primi, îşi vor da fetele minore contra cost şi vor creşte infracţionalitatea, şi aşa destul de scăpată de sub control la noi. Doar o parte a lor, deloc de neglijat, vor adera la mişcări teroriste, care îi vor trimite să-şi dea viaţa pentru Profet şi Islam. Sigur, nu toţi musulmanii sunt automat terorişti, dar terorismul islamic îşi recrutează „soldaţii” chiar din rândurile analfabeţilor. De ce? Pentru că lor li se poate spune că în Coran scrie orice. Câţi s-ar mai detona dacă ar şti că a ucide e un păcat capital şi în Islam, iar că sinuciderea le refuza mântuirea? Spune cineva că în Libia sunt peste 140 de triburi, organizate în câteva confederaţii tribale, care confederaţii se bat orbeşte pe unde se prind? Dar ca şi în Tunisia, nu o singură dată a fost declarată starea de necesitate, pentru că două triburi s-au încăierat, lăsând în urma morţi şi răniţi? Şi de ce s-au încăierat? Pentru că guvernul a angajat profesori doar dintr-un trib, nu şi din celălalt.

Nu, imigranţii nu vor să vină în România, ci în Europa de Vest, dar, dacă bogata Europă îi refuza pe unii dintre ei, nici România nu e de lepădat, că doar e ţara comunitară... Cu paşaportul românesc în buzunar, imigrantul magrebian devine... român şi european, apoi va pleca la fraţii din lumea interlopă din Franţa, Italia sau Germania, ţările respective vor vocifera că... „românii să se întoarcă în ţara lor” etc. Şi tot amărâţii de nativi români vor trage ponoasele. Pare cunoscut modelul, nu? Ştie cineva ce înseamnă „protest” la arabi? Nicidecum termenul nu are acelaşi înţeles că la români... Arabii care „protestează”, încep cu scandări, dar repede trec la vandalizări, incendieri şi alte violenţe; spune-le acestor sălbatici să protesteze doar două ore, după care să plece acasă...

Deloc lipsită de interes e mentalitatea tribală a magrebienilor, dar şi a arabilor, în general. Tribul, la toţi magrebienii, e mai important decât familia. Ce spune comunitatea ocupa primul loc în preocupările unui magrebian. El nu-şi iubeşte familia, pentru că pur şi simplu nu iubeşte. În limbajul obişnuit, „a iubi” nu există, oricât ar părea de paradoxal. Mama nu-şi iubeşte copiii, nici copiii – părinţii, cu atât mai puţin o femeie să iubească un bărbat sau invers. Căsătoriile se fac pentru bani, de multe ori căsătoria fiind „afacerea” vieţii unui bărbat. Familia lui îi cumpără o soţie, iar asta îi poate asigura o viaţă decentă, dacă ea e muncitoare. Aşadar, frumuseţea nu contează pentru o căsătorie, ci doar hărnicia femeii; în rest poate fi urâtă ca sărăcia, că va fi o „partidă” valoroasă.

Sigur, cineva poate spune că astea sunt futilităţi, irelevante când vorbim despre imigrare, dar nu e deloc aşa... Sunt doar câteva tuşe care descriu populaţii planificate a veni în România, aducând cu ele acel „ev mediu” în care trăiesc. România este pregătită să-i primească? Nu! Cine îşi asumă efectele pe termen mediu şi lung? Nimeni... Tele-vizuinile ne vorbesc siropos, ipocrit şi cretinel despre „omenie”, „ospitalitate” şi altele asemenea, dar nimeni nu spune de ce ar trebui să „omenim” pe viaţă nişte analfabeţi veniţi de departe, de ce ar trebui să fim „ospitalieri” cu nişte paraziţi de altă origine, în condiţiile în care guvernul nu e capabil să asigure minime condiţii tocmai nativilor români. Şi dacă am luat ca „etalon” un grup de 2.000 de arabi, gândiţi-vă cum va arăta ţara cu 30-50.000, din care doar 2.000 legali, pentru început.

Read more

Valahia

 Volcii sau volcae sunt un grup de popoare menţionate pentru prima dată în anul 69 î.Ch. de Cicero, în discursul său „Pro Fonteio”. Titus Livius, de asemenea, îi menționează în lucrarea sa „Ab Urbe Condita” în legătură cu Hannibal care-i întâlneşte în 218 î.Ch. pe ambele părți ale Rhône-ului. Apoi, Iulius Cezar, citându-l pe Eratostene, îi localizează pe volcii tectosagi în pădurea hercyniană ceea ce îl face să presupună că vin din regiunea Narbonne din Galia. Presupunerea s-a dovedit eronată, deoarece este mult mai probabil ca sudul Germaniei sa fie patria volcilor și unde, de altfel, germanii i-au şi întâlnit pentru prima dată. Schimburile importante dintre germani și volci ar fi dus la un împrumut lexical: cuvântul germanic wahl care desemnează oamenii de limbă celtică și prin extensie, de limbă romanică ar veni de la numele acestui popor.

Unii istorici susțin că volcii și tectosagii (numiţi separat de Cezar) au fost inițial triburi distincte. Ei ar fi alcătuit unul dintre noile grupuri etnice formate în timpul expansiunii militare celtice din sec. III î.Hr. pornind de la diverse grupuri migratoare situate în afara sistemului tribal.

Atunci când scriitorii antici plasau sosirea în Cispadana (Italia) a boii-lor transalpini în sec. V î.Ch., partea defrişată și cultivată din pădurea hercyniană (corespunzând aproximativ Boemiei actuale) pare să fi fost golită de foștii săi locuitori. (În limba germană, termenul de boier sau boer în olandeză are sensul de „țăran” sau „agricultor”. Numele Boemiei vine de la boio și proto-germanicul haimaz – „acasă” și ar însemna, prin urmare, „casa boii-lor”). S-au stabilit acolo în principal grupurile din platoul elvețian. O nouă entitate etnică s-a format treptat în Boemia și Moravia, fapt care poate fi atribuit volcilor tectosagi. În 278 î.Ch., un grup de celți desprins din ramura principală au trecut în Balcani și, sub două căpetenii, Leonnorius și Lutarius, au ajuns în Asia Mică (277 î.Hr.), înfiinţând un stat celtic care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Galatia (de la care pare a proveni şi numele oraşului Galaţi de azi). O altă ramură, în jurul anilor 270/260 i.Ch. în Narbonne, Galia, atras de mercenariatul în serviciul cartaginezilor și romanilor, s-au împărţit în două, o parte volcii tectosagi cu capitala la Tolosa (Toulouse), iar ceilalţi, volcii arecomici în regiunea Nemausus (Nîmes) cu râul Hérault ca graniță între cele două triburi.

Etimologia volcae nu este stabilită cu certitudine. Pierre-Yves Lambert oferă câteva ipoteze: ori echivalentul germanicului folkam (folk în engleză şi Volk în germană), însemnând „triburi” sau „popoare”, ori echivalentul grec λύκος „lup”, ori o formă derivată din numele de „Falcon”, care ar avea la origine galicul gwalch – „șoim”.

Istoricii consideră „Romania populară” (nu România) o comunitate latină rămasă fără acoperire politică după retragerea legiunilor romane din faţa germanilor. Comunităţi latinofone au fost multe de la Marea Nordului (Insula Walcheren în Țările de Jos) și Marea Neagră („ţările valahe” romanofone), trecând prin Ardeni („wallonii”), Vosgi și Alsacia („welche”) și Jura elvețiană („Welsches”), Alpii Bavarezi („Walchenthal”, „Walchengau”, „Walchensee”), Carpați („Valahia moravă” în Moravia cehă şi „Vlachfölds” în Ungaria), munții Dinarici („Romania Planina”, „Vlašina”, „Vlašic” în Bosnia, „Stari Vlah” în Serbia) și Munții Balcani („Vlahina”, „Vlashina”, „Vlachoklissoura”), dar şi Vlașca, Vlăsia, Vlăhița etc. Locuitorii acestor Valahii se numesc ei înșiși români, romanşi, ladini, friulani, istriani, dinari, armâni, aromâni, cipani, grămușteni, fărșeroți, rămăni, rumâni. Aromâni şi rumâni au înlocuit numele anterioare de vlahi, termen devenit arhaic.

„Valahiile” sunt menționate în sursele vechi astfel:

• Valahia Albă - în Moesia secolului al șaptelea;

• Valahia Neagră sau Morlahia (Mavro-vlahi) - în Dalmația, în sec. VIII;

• Valahia Mare („Megali Valacheia”) în Macedonia și Thessalia secolului al nouălea;

• Regnum Bulgarorum et Valachorum („Regatul bulgarilor și vlahilor” numit şi „al doilea regat bulgar” de către istoricii moderni) în sudul României și actuala Bulgarie – sec. XII-XIII;

• Principatul Transilvaniei sau „Valahia interioară”, în sec. XII;

• Principatul Țării Românești sau „Ugro-Valahia”, în sec. XIV;

• Principatul Moldovei sau „Bogdano-Valahia” din secolul XIV, care a fuzionat cu principatul Țării Românești, pentru a forma Principatele Române în 1859.

Cuvântul walach provine de la germanicul wahl care înseamnă „vorbitor de limba celtică sau latină” și care vine de la numele tribului celtic al volcilor. Walach înseamnă, de asemenea, celții: Welsh-ii anglo-saxonilor şi Walhs-ii francilor. „W” german oferă un „G” dur în limba franceză: „welsh” „a dat” „gali” (Țara Galilor) şi „walh” – Galia. Patronimul de origine flamandă De Gaulle înseamnă „non-germanic” (potrivit R. Rohlfs). Acest cuvânt a dat, de asemenea, cuvintele „Wallon” şi „Walonia”, unde regiunea (Valonia) a fost unul dintre teritoriile de frontieră între celți și germani.

Istoria termenului de valah începe cu cuvântul gotic „wahl” care în limbile germanice mai înseamnă şi „non-germanic”. „Wahl” însuşi are același substrat lexical ca şi volcii, nume folosit pentru a desemna două populații diferite ale antichității: celţii în Galia şi italicii în Latium. Din „wahl” derivă Wales, Walcheren, Walchen, Welschen, Walachen în germană, vlachs sau wallachians în engleză, oláhok sau vlachok în maghiară, vlahoi în greaca modernă​​ și iflaklar în turcă.

Prima formă scrisă a acestui cuvânt a fost în scrierile istoricului bizantin Kedrenos la mijlocul secolului al XI-lea. În Evul Mediu cuvântul ia forme diferite în limbi occidentale: velaci sau valacchi (italiană), valaques (franceză), velascos (spaniolă), dar şi în variante grecești (moshovlahoi, koutsovlahoi sau mavrovlahoi sau „morlaci”, tsintsaroi etc.).

Termenul de valah este la origine un exonim. Îl regăsim, de asemenea, în literatura de specialitate etnografică și lingvistică, desemnându-i pe aromâni, istrieni, istro-romani, istro-români, megleno-romani, megleno-români sau megleniotes. Au existat evoluții începând cu secolul XX:

•  Majoritatea aromânilor din Grecia utilizează în limba greacă, mai curând Βλάχοι („Vlachoi” vlahi), decât Αρμάνοι („Armanoi”- Aromâni) şi sunt susținători ai apartenenței la „comunitatea națională elenistică” (Ελληνικη εθνικη κοινονια); o minoritate filoromână sau filo-latină, dar, de asemenea, anti-greacă, îşi atribuie alte identități, fie ca armânji („aromâni”) sau ca makedorromânji („macedoromâni”), derivate din porecla dată de obicei aromânilor din România. Cei mai extremişti dintre aceştia se reclamă ca fiind coborâtori direcţi din macedonenii antici;

•  o minoritate română trăieşte în Serbia în Timočka Krajina (Valea Timocului). Deși ei vorbesc un dialect al limbii române, aceştia îşi zic în principal vlahi. În recensămintele din fosta Iugoslavie, aromânii din Macedonia și românii din Serbia sunt clasificaţi ca vlahi;

•  megleno-românii sunt singurul grup care a folosit doar termenul de valah (vlaşi) pentru a se  auto-desemna.

Read more

Clasificarea morfologică a limbilor

"Clasificarea morfologică a limbilor", arătând neconsecinţele trifurcaţiei în limbi izolante, aglutinative şi flexionare (Schlegel, W. Humboldt, Schleicher), precum şi defectele celorlalte sisteme propuse (Bopp, Donaldson, Steinthal), ajunsese la concluzia că o clasificare morfologică serioasă, dacă vom admite chiar că este posibilă, rămâne totuşi deocamdată un desideratum.

Numai trei familii lingvistice sunt susceptibile până acum de o asemenea clasificare: ario-europenii, turanicii şi semiţii. Pentru celelalte familii abia s-au făcut câteva începuturi (Buschmann, Bleek, Fr. Muller, H. C. von der Gabelentz).

După ce-i separă pe turani în ramurile orientală - grupurile mongolic şi tungusic - şi occidentală - grupurile samoiedic, finic şi turc, afară de limba udică din Caucaz şi de cele două stinse, accadiana şi medica - împărţind pe fiecare din grupurile ambelor ramuri în dialecte, după distribuţia generalmente admisă (Castrén, Schott, Schiefner), se respinge tentativa unora (Max Miller, Boller, de Rosny) de a-i introduce în această familie pe dravizi, pe tibetani, pe japonezi şi alte limbi cu desăvârşire disparate; apoi îi supune reviziunii pe semiţi: ramura nordică - evrei, aramei, fenicieni, asirieni etc. - şi ramura sudică - arabi, ghezi, amhari etc. - înlăturând pretinsa lor identitate primordială (Lepsius, Brugsch, Benfey) cu vechii egipteni şi alte limbi hamitice din Africa, cu care ele nu prezintă nici o asemnare cu adevărat genetică. Cu raţiuni analoge, unii îi înrudesc pe ario-europeni cu chinezii (Edkins, G. Schlegel).

Cunoscându-se acum, în sensul cel mai strict (Pott, Whitney, Sayce) cele trei familii, care este oare trăsura lingvistică cea mai caracteristica fiecăreia dintre ele? O asemenea trăsătură gramaticală nu se află. Orice particularitate formativă sau sintactică am lua, o vom găsi în diferite limbi cu totul eterogene, astfel că uneori, sub acest raport, Australia se întâlneşte cu Africa şi Kamciatca cu capul Bunei Speranţe (Garnett). Trăsăturile cele mai caracteristice ale celor trei familii lingvistice sunt exclusivamente fonetice: tri-consonantismul la semiţi, armonia vocalică la turanici, gunificaţiunea la ario-europeni.

Tri-consonantismul radicalelor, în care vocala nu există (qtl, ktb, dbr), căci îndată ce ea se adaugă, avem deja în loc de radicală o categorie gramaticală (qatala, qâtala, qattala, qatl, qatil, iqtal, qutila, qutilu, qutl, uqtul, qitl), este comun tuturor semiţilor, dar absolut străin celorlalte limbi umane. Acelaşi rol îl joacă la turanici armonia vocalică, prin care vocala silabei radicale se acomodează pe vocalele celoralte silabe, făcându-le uşoare sau grele (baba-lar-um-dan, dedeler-in-den), iar la ario-europeni gunificaţiunea, întărindu-se prin adaosul unui a (aa = â, ai, au), vocala emfatică a unui cuvânt (bhug-bhaugami, i-aimi).

Plecând de la aceleaşi combinaţii primitive de sonuri, semiţii şi-au elaborat radicale tri-consonantice, turanicii armonia vocalică, ario-europenii gunificaţiunea. Aceste trei divergenţe se datorează unui singur agent: asimilarea. După ce indică rolul asimilării în limbă, începând de la sunete până la sintaxă, (Grimm, Pott, Steinthal, Förstemann, Sayce), comparând-o cu asimilarea în lumea fizică (Herbert Spencer), dă ca exemplu acea întindere la care poate să ajungă treptat prin asimilare un element fonetic într-un grai, rotacismul n=r în dialectul româno-istrian: măcina=măcira, luna=lura, june=jure, înainte=inrente, fin=fir, bine=bire, un=ur, s-a mâniat pe mine=s-a mariat cu mire etc. (I. Maiorescu), astfel ca sonul „r”, după ce la români în genere uzurpase deja adesea locul lui „l”, îl mai goneşte în Istria pe „n”, deşi tranziţia n=r este aproape neauzită la eleni (Curtius) şi la italici (Corssen), de tot excepţională în limbile romanice (Diez, Carolina Michaelis), foarte rară în totalitatea familiei ario-europene.

Tri-consonantismul s-a născut din existenţă, înainte de separarea semiţilor în grupuri, a unui număr fie cât de mic de radicale tri-consonantice, după cum sunt şi la celelalte două familii. S-a întâmplat ca la câteva din aceste radicale nuanţă de idei coincidea cu modificarea vocalei, ceea ce ne întâmpină în limbile cele mai diverse: la dravizi (Caldwell), la iavani (Humboldt), la tibetani (Abel Rémusat), la abhazi (Uslar) etc. Nu trebuia decât trei-patru asemeni cazuri de radicale din trei cosoane fără vocală stabilă, pentru că asimilarea să propage apoi modelul, precum trei-patru cazuri de întrebuinţare qvasi-adverbială a ablativului latin „mente” au fost de-ajuns pentru a forma mai toate adverbele franceze, italiene şi spaniole.

Armonia vocalică se explică şi mai simplu, de vreme ce oricine simte că o vorbă se pronunţă mai lesne când vocala sufixului se nimereşte a fi de aceeaşi natură cu vocala radicalei, de unde apoi la turanici a fost treaba asimilării de a face ca toate cuvintele să devină, după aceeaşi normă, mai comode. Gunificaţiunea, la rândul său s-a putut desfăşura din coexistenţa interjecţiilor „a” şi „aa”, „u” şi „au”, „i” şi „ai”, dintre care a, u, i exprimă aceeaşi senzaţie cu mai puţină energie decât aa, au, ai; interjecţii comune mai tuturor limbilor umane (Herbert Spencer, Darwin, Gratiolet), dar ajunse prin asimilare numai în familia ario-europeană la ceea ce este gunificaţiunea. Este o ipoteză mai naturală decât aceea care atribuia începuturile gunei, tot prin asimilare, îngemănării, pentru mai multă intensitate, a radicalelor pronominale ario-europene a, i, şi u (Windisch), deşi ambele se pot împăca prin originea interjecţională a acestora din urmă.

Oricare ar fi însă, în amănuntele sale, geneza tri-consonantismului, armoniei vocalice şi gunificaţiunii, ele sunt anterioare naşterii formelor gramaticale la semiţi, turanici şi ario-europeni, deoarece se află în însăşi temelia acestor forme. Dacă cele trei familii au fost vreodată o singură tulpină, aceasta numai în epoca când limba consista încă din simple radicale, iar forma gramaticală rămânea tăcută în intenţia vorbitorului, ca la copil în prima perioadă a graiului. De aici ar urma posibilitatea de a constata unitatea primordială a semiţilor, turanicilor şi ario-europenilor prin comparaţia radicalelor respective, lăsând la o parte orice formă gramaticală.

Ceea ce ni se dă ca radicală, are sens abstract. De aceea un glumeţ a râs că ario-europenii, înainte de a se fi despărţit în grupuri, aveau deja zecimi de cuvinte numai pentru „mergere”: „i”, „ga”, „ar”, „sar”, „kram”, „gam”, „sarp” etc. (Hewitt Key). În realitate însă, abstracţia fiind totdeauna posterioară, asemenea radicale generale s-au putut elabora la ario-europeni numai după ce s-a separat numele de verb, adică în perioada formelor gramaticale, iar radicalele anterioare aveau fiecare un înţeles concret: „a merge ca apa”, „a merge ca şarpele”, „a merge ca boul” s.a., toate acestea născute din nişte noţiuni şi mai concrete: „apă”, „şarpe”, „bou”.

Aşa trebuia să fie în epoca presupusei unităţi ario-semito-turanice. Dar să fie oare cu putinţă ca din aceleaşi noţiuni de „apă” sau „şarpe” semiţii, turanicii şi ario-europenii să fi tras absolut acelaşi sens abstract? La unii, din „şarpe” s-ar fi dezvoltat „a merge ca şarpele” şi apoi în genere „a merge”; la alţii, „a înghiţi ca şarpele” şi apoi în genere „a înghiţi”. Când însă o radicală semitică, din contră, se aseamnă din punct în punct prin semnificaţia sa abstractă cu o radicală turanică sau indo-europeană, tocmai aceasta dovedeşte că ele nu sunt înrudite.

Sub raport fonetic, pe de altă parte, se probează că radicalele semitice, turanice şi ario-europene, pe care le compară partizanii unităţii primordiale a celor trei familii, seamănă mai bine una cu alta decât o radicală sanscrită cu o radicală greacă sau latină. Pe când sanscritul „dh”, de exemplu, este la greci şi la latini „f”, de unde apoi la spanioli „h”, sunete atât de disparate, indo-europeanul ne apare la semiţi ca „b”, cu singură lipsa de aspiraţie! O asemănare fonetică atât de perfectă este de-ajuns pentru a compromite pretinsa înrudire a radicalelor.

Se conchide dară, la o riguroasă demarcaţie genetică între semiţi, turanici şi ario-europeni. Nu contest însă, că aceste trei familii s-au încuscrit uneori între ele sau cu alte familii lingvistice. La celţi, bunăoară, se recunoaşte turanismul în resturile armoniei vocalice (Lottner, Whitley Stokes, Beuloew). Tot aşa la resiani, un mic amalgam slavo-turanic din Italia nordică (Baudouin de Courtenay). Sunt unele popoare turanice, viceversa, care au pierdut aproape de tot armonia vocalică prin amestec cu limbi eterogene (Castrén). Excepţiile de la armonia vocalică în limba maghiară din sec. XII-XIII (Riedl, L. Adam) rezultă de asemenea din amestecul ungurilor cu slavii din Panonia, deşi mai în urmă, prin asimilare, s-a putut restabili principiul armonic în toată rigoarea sa.

B.P. Haşdeu

Read more

Scrisorile anonime

 Este  aproape  imposibil, crez eu, să se găsească un român, indiferent de sex, care să nu fi scris - chiar dacă nu ştie să scrie – care să nu fi primit sau despre care să nu se fi scris măcar o scrisoare anonimă. Scrisoarea anonimă este unul din semnele caracteristice ale societăţii româneşti. Românul începe să scrie şi să primească scrisori anonime din cea mai crudă vârsta. Foarte puţine scrisori anonime au caracter ostil. Câteva cuvinte despre aceste foarte puţine. Când un om vrea să-şi verse focul necazului asupra cuiva spunându-i lucruri foarte  neplăcute fără nici o teamă de neplăcuta urmare, îi scrie o scrisoare anonimă injurioasă. Astfel face gugumanul care nu admite vederile unui publicist sau invidiosul care ofticează de succesele omului cu un nume public; astfel face secul căruia o femeie îi nesocoteşte curtea nesărată; astfel face femeia geloasă de triumful alteia. Întotdeauna scrisoarea anonimă injurioasă este opera unui neputincios laş: femeia bătrână şi slută care găseşte voluptate în a scoate ochii portretului unei femei tinere şi graţioase crezând că aruncă un farmec, o piază rea cu urmări fatale pentru ochii cei frumoşi.

Dar încă o dată, scrisorile de-a dreptul ostile adresantului sunt foarte puţine. În genere scrisorile anonime sunt inspirate de un cald interes ce-l poartă autorul discret pentru adresant. Ele sunt foarte rar pur şi simplu nesemnate. În imensa majoritate a cazurilor, scrisorile anonime sunt iscălite cu nume închipuite câteodată, mult mai des cu: „un amic”, „un om care ţine la d-ta”, „un binevoitor”, „o  veche cunoştinţă”, „un tată de familie”, „un cetăţean mâhnit de câte vede”, „un sincer liberal”, „un nestrămutat conservator”, „un roman neaoş”, ș.c.l., ș.c.l.

Cu cât o persoană are o situaţie mai înaltă în societate, sau cu cât atârnă mai multe interese ale altora  de la opinia şi sentimentele acelei persoane, cu atât este mai des şi mai stăruitor onorată cu scrisori anonime. De exemplu, cei ce se bucură mai mult de aşa onoare sunt miniştrii, directorii generali ai marilor administraţiuni şi ai marilor gazete, mitropoliţii şi episcopii, generalii, inspectorii superiori, primarii, soacrele fidanţaţilor şi fidanţatelor ș.c.l., ș.c.l.

Scrisoarea anonimă are o putere magică, formidabilă. Interesează, captivează, subjugă, ameţeşte, orbeşte şi stăpâneşte cu cea mai neînfrânată, cu cea mai diabolică tiranie. Cine poate avea tăria să arunce o scrisoare anonimă şi să rămână cu sufletul şi cu mintea nealterate de atingerea ei?

Dar ministrul află că unul din cei mai fervenţi partizani ai lui, din Cameră sau din Senat, îl sapă; că unul din cei mai importanţi impiegaţi ai departamentului său este un gheşeftar, care poate, din moment în moment, să-l expună la grea răspundere, să-l compromită. „Un binevoitor” îi atrage toată atenţia şi el să nu-i acorde nici o atenţie? Un director general al cutării mari administraţiuni află că inginerul cutare fură de la materiale, încarcă foile de plată cu nume de lucrători fictive, ori este de-a-dreptul tovarăş cu întreprinzătorul unei imense lucrări publice. S-ar putea să rămână directorul general indiferent? Când află generalul de brigadă, de la un „admirator al bravei armate române”, ca d. căpitan cutare a omorât un sergent-major, fiindcă acesta a refuzat să împuşte pe un soldat bacalaureat pe care-l bănuia că-l curtează ș.c.l., ș.c.l, - se poate să nu se altereze până în suflet d. general? Se poate mitropolitul sau episcopul să nu sară în sus când un „adevărat ortodox” îi spune cu lacrimi de mâhnită evlavie că popa din mahalaua cutare umblă beat şi face liturghia cu bragă?

Soacra, în ajun de a se despărţi de copila ei, spre a o da în braţele unui necunoscut, care i-a întors capul bietului înger nevinovat, se poate să dea din umeri când „un tată de familie, vechi prieten al răposatului, onorabilului şi mult regretatului vostru soţ”, se grăbeşte a-i spune, „cât mai e timp ca să se evite o mare nenorocire”, că viitorul ei ginere este cartofor, beţiv şi altceva, că are două ţiitoare în două mahalale deosebite şi că cu ştirea lor se însoară ca să scape de mizerie şi să aibă cu ce le întreţine mai departe din venitul zestrei? Câte majorităţi parlamentare slăbite, câte cariere publice zdruncinate, câte prieteşuguri sfărâmate, câte logodne stricate din cauza minunatei scrisori anonime! O! Neînţeleasă şi nelimitată putere! cum stăpâneşti tu minţile noastre!

Eram odinioară revizor şcolar. Întorcându-mă de la revizie, aflu acasă printre alte scrisori una iscălită tot de „un tată de  familie”. Ce-mi spunea onorabilul tată de familie? Îmi atrăgea serioasă atenţie asupra purtărilor învăţătorului de la şcoala mixtă din satul cutare. Pe  scurt: beţiv, nu da pe la şcoală cu anii, se ocupa cu cultivarea unei moşioare şi da bani cu camătă pe la nenorociţii consăteni. Când merge din joi în paşti la şcoală, bate pe copii de-i umple de sânge; pe unul l-a bătut până i-a venit copilului boala rea. În fine, există bănuieli că o elevă de 11 ani, o nenorocită fetiţă a unei biete văduve ș.c.l., ș.c.l. N-apucasem să termin interesanta scrisoare şi primesc un ordin de la Ministerul Şcoalelor, prin care mi se spune că imediat să fac cercetare la faţa locului asupra învăţătorului aceluia, în privinţa purtărilor căruia s-a primit şi la minister o scrisoare anonimă identică, cu însemnarea că „s-a trimes una asemenea şi revizorului, dar că revizorul protejează pe învăţătorul cămătar şi nu vrea să meargă a cerceta, deşi a primit scrisoarea de vreo zece zile”.

A doua zi după amiazi, pe o vreme de toamnă foarte aspră am plecat cu căruţa să calc fără veste pe monstrul acela. Am ajuns plouat şi îngheţat la şcoală, unde am găsit ce se găseşte la o şcoală de sat - mizerie, neagră mizerie, mizeria română! Ce am constatat? eşti nerăbdător să ştii, fireşte. Iată. Învăţătorul era plătit de comună cu 20 de lei pe lună, dar nu luase leafa de aproape un an. Era văduv cu doi copii mititei. Amândoi zăceau de febră tifoidă în aceeaşi odăiţă unde dormea şi tatăl. El trăia din pomana arendaşului, un evreu care-i trimitea din când în când mălai şi uneori fasole şi brânză. Cât despre eleva de 11 ani, nenorocita copilă a bietei văduve, acea elevă nu se ştia să fi existat în comună, pentru simplul motiv că nici biata văduvă, mama ei nu existase vreodată. L-am întrebat pe nenorocitul cine poate fi „tatăl de familie”, autorul scrisorii anonime. Îl ştia: era băiatul popii, un flăcău de vreo douăzeci şi unu de ani; vrea să fie el învăţător acolo ca să scape de armată.

Trebuia să mă-nvăţ minte - nu-i aşa? să nu mai alerg gâfâind prin zloată la porunca unei scrisori anonime. Aş! Nu ştiu dacă, fiind revizor, am făcut altă treabă decât să dau credincios urmare la scrisori anonime şi, se-nţelege, cu acelaşi rezultat ca şi întâia oară.

Aşa e cine are un cerc oarecare de autoritate: cine, prin opinia şi sentimentele lui, poate ocroti sau primejdui interesele altcuiva, este supusul ascultător al scrisorii anonime. Dar asta nu va să zică, fireşte, că numai înalţii demnitari şi soacrele se bucură de scrisorile anonime. Oricât de infimă şi umilă, o creatură umană trebuie să aibă cercul ei cât de meschin de protecţiune.

Un cerşetor schilod şi orb sta la o răspântie, trăind din resturile ce i se acorda de la bucătăria unei bogate case vecine. Are acel schilod nenorocit, poate oare avea un cerc în care să-şi exercite şi el protecţiunea? Da, poate avea. Alături de el s-a lipit un câine jigărit, care aşteaptă hrana de la pomana lui, resturile din resturi. Orbul primeşte o scrisoare anonimă şi mă roagă să i-o citesc: „Nenorocitule! javra pe care o protejezi, rupându-ţi de la gură bucăţica pentru ea, nu ştii câte bucăţele îţi fură din strachină câtă vreme îţi faci cruce şi zici bogdaproste! Un binevoitor care te compătimeşte”. Dumnezeule! zic eu, cine să fie câinele „binevoitor”?

de I. L. Caragiale

(1901)

Read more

O aniversare cât o comemorare

 Pe 8 mai 1945 anglo-americanii anunţau capitularea necondiţionată a celui de-al Treilea Reich. O zi mai târziu semnau şi ruşii. Lumea civilizată, Europa democratică aniversează sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, dar noi nu avem suficient aplomb să sărbătorim; pentru România, sfârşitul războiului a însemnat şi începutul calvarului bolşevic. Deşi e inutil să ne gândim ce-ar fi fost dacă…, totuşi să vedem ce puteam câştiga şi ce am pierdut; şi de ce.

Se spune că actul de la 23 august 1944 a scurtat războiul cu 6 luni; pentru cine? că România decisese să iasă din alianţa cu Germania nazistă, iar Mareşalul Antonescu îi anunţase cavalereşte pe nemţi că interesul ţării reclama aceasta. În aprilie 1944, Antonescu îl trimite pe Barbu Stirbey la Cairo pentru a negocia ieşirea din război, în timp ce regele Mihai prin aghiotanţii săi conspirau cu Bodnăraş şi compania vânzarea ţării către „prietenul” de la Răsărit. Din nefericire, trimisul României la Cairo era rusofil, aşa că a făcut ce a putut să nu se întâmple nimic. Aşa cum era de aşteptat, negocierile nepurtate (sau purtate formal) n-au produs efecte, dar au oferit liniştea necesară conspiratorilor din ţară pentru a putea definitiva planul. Aşa a venit 23 august, cu anunţul mincinos al regelui care susţinea că România a semnat capitularea cu URSS; o minciună ce a produs repede 20.000 de morţi din rândul armatei române dezarmate în faţa unor barbari dezlănţuiţi. Pe termen lung, morţii, familiile distruse, românii care au înfundat puşcăriile comuniste se vor ridica la sute de mii de victime inocente.

Mistificarea „scurtării războiului” funcţionează şi azi, iar Mihai se laudă cu decoraţia primită de la Stalin. Da, războiul a fost scurtat, dar acelaşi efect l-ar fi avut şi negocierea Mareşalului, care ţinea neapărat ca România să semneze o capitulare condiţionată, nu aşa cum s-a întâmplat după arestarea sa, o capitulare necondiţionată şi obligativitatea plăţii unor datorii de război uriaşe (12 septembrie 1944). Trădarea de la 23 august a avut şi alte urmări care nu apar transparent în istoria oficială; mă întreb de ce?... Printre „avantajele” actului, la loc de „cinste”, imediat după martiriul românilor, se află ocuparea de către bolşevicii ruşi a jumătate din Europa. Polonia şi Cehoslovacia (de două ori victime ale planurilor ruseşti), Ungaria, Ţările Baltice şi jumătate din Germania devin sateliţi ai Rusiei sovietice şi tratate ca feude personale ale diverşilor dictatori ce s-au perindat la Kremlin. Pentru că le-a permis ruşilor să treacă prin glonţ şi sabie femei, bătrâni etc. de peste tot pe unde au trecut prin Europa, Mihai a primit Ordinul Victoriei („Pobeda”) şi prietenia sovieticilor, prietenie vizibilă şi azi.

Acestea sunt faptele. Poartă poporul român responsbilitatea actului de la 23 august ? Nu. Cu toate astea, oficialii germani de ieri şi de azi, nu uită să amintească maliţios că România… a „greşit”… Ei nu ştiu că gestul nu a fost al poporului şi nici unul dorit de popor, ci a fost rezultatul malversaţiunilor unui bâlbâit nu foarte dotat ca inteligenţă şi care împuşca astfel doi iepuri: se punea bine cu Stalin şi-i plătea aspru o poliţă Mareşalului Antonescu, cel care nu se deranja să-l bage în seamă. Că asta a costat vieţi şi destine şi că un popor întreg a fost 45 de ani prizonier în propria ţară, asta nu mai pare a avea importanţă pentru bâlbâit. În toate ieşirile sale publice în care a fonfăit discursuri scrise de alţii s-a exprimat despre ce nici mintea nu-ţi gândeşte, dar nici o vorbă de regret, de scuze, de iertare faţă de poporul pe care îl avea de păstorit şi pe care l-a mai trădat o dată şi în 1947, pe „un pumn de arginţi”.

Momâia fostă regală acceptă ca Ziua Independenţei naţionale să fie aşa cum au stabilit comuniştii, 9 mai, el având pe 10 mai, adevărata zi a Independenţei, doar o chermeză privată a fostului rege şi a familiei sale, zi în care împarte ilegal scuipători de care proștii se bucură ca şi când ar fi decoraţii. Nu l-am auzit cerând să se revină la data reală, chiar dacă strămoşul lui, Carol I, a ales ca data Independenţei să fie şi zi a Casei Regale; nu invers. Iată, şi după atâta vreme scursă de la trădările sale, Mihai mai găseşte ceva de trădat: Casa Regală, cea care a adus independenţa României şi cea care a făcut România Mare; tot marele bine pe care Casa Regală l-a făcut ţării a fost făcut zdrenţe în ziua de 30 decembrie 1947, când Mihai a venit de la Peleş la Bucureşti cu actul de abdicare împăturit în patru şi pus cuminte în buzunarul de la piept, pentru a i-l preda lui Petru Groza. Să vedem și un extras din stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din ziua de 30 Decembrie 1947, ora 15.30, la doar câteva ore de la abdicarea trădătoare:

„Şedinţa se deschide la ora 15.35 sub preşedinţia domnului Petru Groza, preşedintele guvernului. Participă: Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul industriei şi comerţului; Ana Pauker, ministrul afacerilor străine; Vasile Luca, ministrul finanţelor; Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne; Ştefan Voitec, ministrul educaţiei naţionale; Emil I. Bodnăraş, ministrul apărării naţionale; Lothar Rădăceanu, ministrul muncii şi asigurărilor sociale; Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor; I.Gh. Maurer, subsecretar de stat al Ministerului Industriei şi Comerţului…

Dr.Petru Groza: „Ca urmare a acestui act semnat de rege, noi trebuie să facem o proclamaţie către ţară. Iată textul acestei proclamaţii: „Muncitori, ţărani, intelectuali, soldaţi, subofiţeri, ofiţeri, cetăţeni şi cetăţene ai României. Regele Mihai I a abdicat azi de la tron. În actul de abdicare, semnat astăzi, la 30 Decembrie 1947, constata că în viaţa statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de stat. În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere a Ţării, Regele consideră că „instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României”. Astfel poporul român a dobândit libertatea de a-şi clădi o formă nouă de stat: Republica Populară! Muncitori, ţărani şi intelectuali, ostaşi, subofiţeri şi ofiţeri, cetăţene şi cetăţeni! Să înălţăm noua formă de viaţă a statului nostru, Republica Populară Română, Patria tuturor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea, de la oraşe şi de la sate!”

Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: „Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei este o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduire, - cum poate inamicii noştri n-ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei mamă, poporul a făcut astăzi un divorţ şi decent şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important, că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Nimeni n-a fost supărat cu ceva. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase.

Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş, pentru felul în care poporul nostru a ţinut să se poarte faţă de acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras – lucru pentru care poporul român nu se poate arăta nerecunoscător. Deci, fostul rege va fi respectat, ca orice alt cetăţean al acestei ţări...”. 

Read more

Articoli nepoliticoși - Proză politică, proză limbistică

 Sunt persoane — singulare sau colective — care-s inamici comuni tuturor partidelor şi tuturor guvernelor, mai ales când acele partide sunt personale şi nu de principii. Partide personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva nou? Ionescu  şi cu Ion Ghica şi-au dat mâna... Cum se poate, dar, principii aşa de diferite? Iată ce va să zică partide personale. Partide de oameni fără caracter... politic, oameni pe care nu poţi conta, factori cu care nu poţi calcula.

Ce va să zică caracter? Un om cu principii bune ori rele, totuna, pe care cunoscându-le însă să ştii sigur şi tare că poţi proroci cu sfinţenie cum că în împrejurarea cutare şi cutare, omul nostru se va purta aşa şi aşa, dar în fine, numai aşa şi nu altfel. De se poartă altfel, chiar de s-ar purta bine, totuşi nu mai [e] cu caracter, ci fără. În fine omul a cărui fapte sînt dictate de principii bune ori rele, salutarii ori pernicioase, e om de caracter, iar omul care lucrează sub impresiunile momentului, fără ca prin faptele lui să se ţese firul cel roşu al principiilor, e om fără caracter, e un factor cu care nu poţi calcula, e un individ de care nu poţi şti cum se va purta anume în împrejurarea cutare sau cutare.

Un ministru, fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are [la] dispoziţiune alţi factori cu care să calculeze decât astfel de oameni. Azi omul meu e de-un principiu, mâine bagi de seamă că s-a schimbat. Azi roşu, mâine alb, azi alb, mâine negru, azi Rada, mâine Neaga — ba încă cu toate astea pretinde să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i, mă! Grozavu-i mă! Uite mă ! etc. Iata ce vor să zică partidele-n România — pardon! partidele personale — cine-ar putea presupune aşa ceva despre onorabilele partide din România şi mai cu seamă încă de toate, fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune...

Inamicul comun al acestor donquixonade e aşa numitul simţ comun. Ce principiu, domnule — îmi zicea un biet mitocan robust şi roşu la faţă — ce principiu şi libertate... Nu vezi că toţi umblă după chivirniseală. După chivirniseală. Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice, căci în urma urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru... chivirniseală.

Dar acuşi mă pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică. D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi naţiunea! Naţiunea! Ho, ho! Naţiunea, va să zică. Un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din ele cu naţiunea. „Suntem naţiunea... nu mai sunt partide-n ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!” Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.

Ba nu, domnişorilor, nu sunteţi dv. naţiunea,  nici unii, nici alţii, nici măcar toţi la un loc, nici măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci de secole: naţiunea. Dar dv. sînteţi consecvenţi. Aţi zis că sunteţi naţiunea şi vi se pare că o şi sunteţi — sau cel puţin faceţi ca şi cînd o aţi fi — îngrijiţi adică pentru dv. şi — mărire cerului — numai pentru dv. Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorului nu-i testaţi nici ştiinţa, nici limba, nici ţara, ci numai corupţiunea dv. cea mare şi partidele dv. cele fără de caracter. Mâncaţi venitul ţării, a trei generaţiuni viitoare, căci mâncaţi pe datorie pâinea copiilor, nepoţilor şi-a strănepoţilor dv. Tot luxul ce-l faceţi azi, poimîine la ei va fi mizerie. Dar finanţele ţării se ruină. Ce vă pasă, voi sunteţi naţiunea... cu moartea voastră a murit şi naţiunea, vorba ţiganului: ce-mi pasă mie că trăieşte toată lumea, daca mor eu. Dac-am murit eu, toată lumea a murit. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, gaură lângă gaură, până ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare. Aviz onor. ministerului de ga ... de finanţe! Aviz mandatarilor ţării!

Trei moduri sunt de-a rezolva o chestiune.

Cel întâi e că vezi lucrurile, surâzi amar, te îndoieşti... dar stai la îndoială şi nu mergi mai departe. Scepticism.

Cel de-al doilea e că vezi răul, îţi sfărmi capăţâna de-i afli cauzele, calculezi cu cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îţi scurtezi din plapumă binişor şi te-ntinzi numai pe cât ţi-ai scurtat-o... devii onest şi econom. Pozitivism!

Al treilea e că: văzînd răul, surâzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e bogată, ţara va plăti... Timpul va şterge şi urmele. Optimism!

Să analizăm toate aceste trei moduri in rebus. Cel dintâi şi cel de al treilea sunt cele obișnuite în România, cel de al doilea e cel obișnuit prin alte locuri ale lumii, mai cuminţi. Atât scepticul cât şi optimistul se opresc la îndoiala însăşi şi nu merg mai departe. Unul ştie răul şi caută lângă el, altul îl ştie şi sare cu ochii închişi peste el. Dar nevrând a şti de rău şi ignorându-l, el totuşi există. El ar exista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar exista şi, ca tot ce-i rău, ar creşte şi s-ar mări progresiv până ce s-ar fini cu ruina statului român. Să ne explicăm.

Azi sînt în România atâţia amploiaţi încât ai putea să umpli cu ei două generaţiuni, nu una. Jumătate din aceşti oameni care zgârie la hârtie ar putea să zgârie brânză şi să cântărească la măsline ori să facă cizme şi haine. Câte braţe s-au luat meseriei, câte comerţului, ba cine ştie câte artei şi literaturii! Daca Gr. Alexandrescu n-ar fi fost toată viaţa lui amploiat ar fi devenit unul din cei întâi literaţi ai Orientului. Ci aşa: toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rîndul lor, toate partidele nu sunt decât amploiaţi; pe de-o parte cei activi, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă o numesc cu toţii presă. Ce fizionomie are drăguţa ceea de presă, despre aceea cititorul va fi avut bunăvoinţa de-a se informa din articolul meu intitulat „Limba în ziarele din România liberă”.

 Încă un rău au oamenii din România: înainte voia fiecare să fie domn, azi vrea fiecare să fie ministru. De nu fiecare, totuşi aş vrea să am atâtea monede de-un ban pe câţi i-am surprins cu vorba asta asupra visurilor lor celor mai fericite.

Mihai Eminescu

Read more

Întunericul vine de la Răsărit

În anarhia pe care bolşevicii le-o oferă românilor găsim două personaje care implementează diferit, în aparenţă, tacticile de preluare forţată a puterii. Fiecare dintre ele este strâns legat, direct sau prin interpuşi, de „firul călăuzitor” prin care vine „lumina de la Răsărit”. Cei doi „komisari ai poporului” sunt „cârpa kaghebistă”, ilici şi plagiatorul halucinat – Ponta. Dacă primul este un moroi politic, o rămăşiţă nefericită a unui sistem violent, opresiv şi detestabil, al doilea nu părea să poată evidenţia apucături similare cu ale primului. Se pare că la bolşevici vârsta nu înseamnă mare lucru atunci când e vorba despre accesul la putere. 

Aşa cum se ştie prea bine, ilici a dat lovitura de stat din decembrie 1989 cu ajutorul şi în beneficiul „marelui prieten de la Răsărit”. După ce s-a folosit de serviciile „turiştilor” sovietici, ilici a trecut la faza a doua – implementarea structurilor care să-i asigure trecerea României de la statutul de ţară independentă şi nu foarte iubitoare de ruşi, la cel de ţară subordonată intereselor majore ale URSS. Presa a semnalat la vremea respectivă derapajele din discursurile rostite cu limbă de lemn ale noului „dictator luminat”, aşa cum îi plăcea să se considere. Pentru ilici n-a contat nici o secundă ideea vehiculată de unii, „jos comunismul”; doar nu era nebun să calce în picioare „nobilele idealuri ale comunismului”. Că individul este un trădător de ţară, acum nu mai e un secret decât pentru copiii de grădiniţă, iar că este şi un criminal încă în libertate – pentru asta stau mărturie dosarele nesoluţionate pe care familiile dispăruţilor la Revoluţie şi mineriade le-au înaintat justiţiei. Ca un adevărat bolşevic, în 1991 ilici era preocupat cu precădere de „binele URSS”, ţel din care făcuse „principala preocupare”, aşa cum reiese limpede din mesajul pe care l-a transmis lui Gorbaciov prin intermediul lui Ioan Mircea Pașcu. Reproduc aproape integral informarea pe care i-a făcut-o lui Gorbaciov consilierul acestuia V. Zagladin:

„La 9 februarie m-am întâlnit, la cererea lui, cu consilierul preşedintelui României, Ioan Mircea Pașcu (venit pentru a înmâna mesajul lui I. Iliescu lui M.S. Gorbaciov).

1. În cursul discuţiei, care s-a desfăşurat într-o atmosferă foarte caldă, de încredere, I.M. Pașcu ne-a informat mai întâi de toate despre motivele care l-au determinat pe preşedintele României să trimită mesajul lui M.S. Gorbaciov. După prezentarea mesajului, el a făcut o caracterizare succintă a situaţiei interne din ţara sa, evidenţiind două momente esenţiale.

Pe de o parte, în plan economic, situaţia rămâne extrem de complicată, în special din cauza insuficienţei resurselor energetice. O parte considerabilă a întreprinderilor îşi întrerup activitatea (total sau parţial), ceea ce provoacă încordarea relaţiilor cu clasa muncitoare. Muncitorii înţeleg că guvernul actual, spre deosebire de regimul Ceauşescu, preferă să reducă alimentarea cu energie a întreprinderilor decât să nu încălzească locuinţele, şcolile, grădiniţele şi acest lucru este întâmpinat cu aprobare. Cu toate acestea, întreruperea producţiei, conjugată cu pierderile salariale etc., nu pot să nu genereze nemulţumiri. Dacă nu se îndreaptă situaţia, măcar parţial, va fi o explozie.

Pe de altă parte, începerea războiului din Golf a slăbit întrucâtva împotrivirea opoziţiei. În fond, s-a ajuns la un fel de armistiţiu. E clar, Frontul (Salvării Naţionale - n.n.) încearcă acum să profite de situaţia creată şi să-şi întărească propriile rânduri. Se pregăteşte congresul Frontului, care va adopta, după exprimarea interlocutorului, „o orientare social-democrată“. Bineînţeles că, dacă acum ar avea loc alegerile, Frontul nu ar mai obţine atâtea voturi ca anul trecut. Dar în ansamblu poziţia lui nu arată rău. El nu va suferi pierderi mari, dacă, bineînţeles, va putea să-şi întărească rândurile. Aceasta depinde însă de îmbunătăţirea situaţiei din economie.

Opoziţia, fireşte, vede tot ce se întâmplă, dar deocamdată nu se hotărăşte să încalce „armistiţiul“, deşi forţele externe, în primul rând englezii, fac presiuni foarte active asupra ei (în special asupra Partidului Ţărănesc), o cheamă să manifeste „mai multă activitate“, să emită cereri noi către conducerea ţării.

Date fiind toate cele spuse, rugămintea de livrare către România în cursul lunii proxime a unei cantităţi suplimentare de gaz este dictată nu doar de raţiuni economice, ci şi politice. Livrarea unei cantităţi suplimentare de gaz ar fi, înainte de toate, un ajutor acordat clasei muncitoare, dar şi conducerii ţării în confruntarea ei cu forţele duşmănoase interne şi externe.

Din partea mea mi-am exprimat convingerea că cererea lui I. Iliescu va fi atent analizată; tot ce se poate va fi făcut, dar ţinând cont de situaţia noastră proprie complicată.

2. Desigur, au fost abordate problemele relaţiilor sovieto-române. I.M. Pascu a vorbit despre faptul că preşedintele I. Iliescu este în general mulţumit de dezvoltarea lor. Totodată, după părerea lui, posibilităţile de aprofundare a lor nu s-au epuizat nici pe departe, atât în plan politic, cât şi în plan economic.

După părerea lui I.M. Pascu, în plan politic nu este pusă încă la punct o „interacţiune autentică“ cu Uniunea Sovietică. Vechiul sistem de legături nu mai funcţionează, iar unul nou nu a fost încă stabilit. Potrivit impresiei interlocutorului, ansamblul relaţiilor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene se dezvoltă extensiv şi, în mare parte, fără planificare. Acum nu trebuie întârziată înfiinţarea unei noi structuri de interacţiune, pe cât posibil organică. Este nevoie de aceasta şi din punct de vedere al construcţiei europene, şi din punct de vedere al influenţei asupra evenimentelor interne într-o ţară sau alta.

Antisovieticii acţionează peste tot, ajutaţi de anumite forţe din Vest (deşi, a spus Pașcu, nici pe departe de toate: în decembrie şi în ianuarie li s-au dat sfaturi românilor de la Paris, Roma şi, de asemenea, de la Bonn să nu facă nimic ce ar fi putut să-i dăuneze lui Gorbaciov. Pașcu ştie că sfaturi asemănătoare au primit polonezii şi ungurii). Inerţia conceptuală a părţii sovietice, care se ocupă deocamdată numai de probleme curente, conjuncturale, îi ajută pe adversarii Uniunii Sovietice.

I.M. Pașcu a spus că declaraţia conducerii române privind necesitatea rezolvării rapide a problemei Tratatului de la Varşovia nu trebuie privită nicidecum ca o schimbare a poziţiei, ca o tentativă de a slăbi legăturile cu URSS. Pur şi simplu, a spus el, noi nu am dorit să trecem sub tăcere o problemă care a devenit evidentă. Dar, după spusele lui Pașcu, la Bucureşti se aşteaptă ca lichidarea OTV (Organizaţia Tratatului de la Varşovia – n.n.) să fie însoţită de „noi iniţiative cu caracter strategic“ din partea sovietică.

Răspunzând la întrebarea la ce fel de iniţiative se gândeşte el personal, Pașcu a spus: trebuie, mai întâi, o reînnoire rapidă a sistemului tratatelor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene, aici întârzierea este evidentă; în al doilea rând, sunt necesare unele înţelegeri cu privire la colaborarea neformalizată (în orice caz, în prima perioadă), care atinge probleme general europene şi în special est-europene. Problemele acestea sunt similare pentru toate ţările regiunii, numai că deocamdată fiecare le rezolvă singur. Chiar şi schimbul de experienţă ar oferi multe lucruri utile. Sau, poate, s-ar reuşi stabilirea unor mecanisme temporare de ajutor reciproc pentru rezolvarea problemelor urgente, inclusiv cele economice. Şi, desigur, trebuie luate în calcul şi dificultăţile interne, suficiente în fiecare ţară, inclusiv în România, şi dificultăţile în rezolvarea problemelor naţionale.

Desigur, a încheiat această temă I.M. Pașcu, în ultimă instanţă, rolul decisiv în evoluţia evenimentelor din Europa Răsăriteană şi pe întregul continent îl au procesele care se desfăşoară în Uniunea Sovietică. Din păcate, după greutăţile justificate şi inevitabile chiar şi în URSS, nemaivorbind de ţările din afara graniţelor ei, nu sunt remarcate acele mutaţii adânci care acolo deja s-au produs sau se produc şi care au cu adevărat o însemnătate revoluţionară pentru noi toţi. Este oare posibil ca, dacă M.S. Gorbaciov va veni la şedinţa OTV, să „clarifice situaţia pentru toţi“?

3. Profitând de ocazie, l-am rugat pe I.M. Pașcu să-mi spună care este poziţia conducerii ţării (România – n.n.,) faţă de procesele care se desfăşoară în Moldova.

I.M. Pașcu a spus că în conducere, la preşedintele I. Iliescu s-au discutat de mai multe ori aceste probleme. Părerea generală şi singură: nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M.S. Gorbaciov. Desigur, moldovenii sunt fraţii noştri, a spus Pașcu. Dar nimeni nu ne împiedică să dezvoltăm relaţiile frăţeşti, dacă ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie. „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament.“ Salvarea URSS, în orice caz: a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta vedem noi obiectivul nostru.

Apropo, Pașcu a spus că acele dificultăţi care au apărut în Moldova, inclusiv în urma acţiunilor conducerii acestei republici, împiedică în esenţă dezvoltarea unei relaţii normale a României şi cu Moldova, şi cu URSS în general. Aşa încât, de pe aceste poziţii, România nu este interesată nicidecum în adâncirea acestor dificultăţi. Având în vedere acest lucru, a spus interlocutorul, într-un discurs recent, rostit din însărcinarea preşedintelui I. Iliescu la Timişoara, am spus că problema Basarabiei este pentru URSS la fel ca problema Transilvaniei pentru România. Şi, dacă nu dorim să ne facem rău nouă, atunci nu trebuie să creăm probleme Uniunii.

Desigur, nu putem să nu recunoaştem că în România sunt forţe care se străduiesc să aprindă „problema moldovenească“. Dar marea majoritate a acestor forţe se manifestă împotriva Frontului, împotriva actualei conduceri a ţării. Se distinge în acest plan Partidul Ţărănesc, în spatele căruia se află englezii.

Conducerea ţării are în vedere continuarea muncii cu aceste forţe, străduindu-se să nu permită apariţia unor probleme suplimentare pentru Uniune.

Prezent la discuţie, ambasadorul României, V. Şandru, a adăugat că el, din însărcinarea conducerii, s-a întâlnit cu conducătorii Moldovei şi le-a adus la cunoştinţă punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I.M. Pașcu”.  (V. Zagladin) Februarie 1991 Arhiva Gorbacev-Fonda, fond N. 3 (Materialî V.V. Zagladina (1985-1992), opisi 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Pascu (Rumânia, sovietnik prezidenta), data 09.02.0991, listov 6.” (Revista „22”)

Iată că şi urmaşul lui ilici are „fapte de arme” similare cu ale tovarăşului său, în sensul că admite şi se angajează faţă de responsabilii ruşi cu care a intrat în contact ca „din luna iulie să înceapă un proces de „purificare”, cum a fost stabilit, și dânsul, ca și altă dată, contează pe ajutorul nostru (al ruşilor n.n.). Și că, din momentul începerii „curățeniei” totale, investițiile noastre locale vor fi valorificate” (Evgheni Egorov, consilier la Ambasada Rusiei la Bucureşti). De o gravitate extremă pentru România, asemenea înţelegeri pe care trădătorul Ponta le încheie din poziţia sa de premier nu pot rămâne fără urmări penale excepţionale. Să consimţi la aplicarea metodelor de lucru ale NKVD într-o ţară europeană şi membră a Uniunii Europene înseamnă să faci parte dintr-o caducă structură ce urmărea şi urmăreşte extinderea pe orice căi a influenţei nefaste a Moscovei în România. Aşa cum aflăm din directivele elaborate de Beria în 1947 şi distribuite partidelor comuniste subordonate Moscovei, cunoscute sub numele de „Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicaţia NK/003/47”, „Trebuie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijioacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite „întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de „înaltă trădare”. Coroborând directivele sovietice cu ultimele înţelegeri dintre ruşi şi „cartelul roşu” de la Bucureşti, viitorul imediat nu sună deloc bine. Anarhia sădită şi împrăştiată peste tot de către pucişti, răstălmăcirea şi falsificarea datelor, indiferent care ar fi ele arată că ultimele spasme ale moroiului roşu încă nu s-au manifestat. 

Read more